Moment artistic

Pe bune, chiar are sens. Dar îl capătă la puțin timp după șocul inițial (momentul confruntării: cînd dai prima oară ochii cu propriile note de curs).

Geotropismul și potențialitatea

Poanta de azi (profu' de biologie vegetală, din nou):

Am zis că rădăcina are un geotropism pozitiv, da? Cine garantează asta? Statolitele care se găsesc în capișon^*, exact; sînt incluziuni de amidon care acționează în același sens cu gravitația terestră. În schimb, tulpina are un geotropism negativ. Orice i-ai face, tot în sus va crește. De ce? Nimeni nu poate să spună exact de ce. [Rîsu-i caracteristic, bizar, hohotitor și contagios, de-ți vine să rîzi... chiar dacă nu-ți vine să rîzi]

Cine știe, poate că veți putea voi să explicați, ca viitori cercetători. Toți de-aici sînteți potențiali laureați Nobel. [Murmure de neîncredere și de dezaprobare]

Ba daaa, așa e! Cu toții sînteți potențiali laureați Nobel [pauză dramatică]... așa cum sînt și eu potențial miliardar de fiecare dată cînd joc la Loto. [Același rîs bizar, prelung]

^* fr. „coiffe”, nu știu cum naiba i-o zice pe românește

Mărunțișuri care mă seacă (III)

Subiectul de azi: „Despre cum să frîngi spirite în sistemul educațional”

Introducerea nu are de ce să fie lungă. E foarte simplu; dacă tu (ca profesor) îți propui să tai elanul studentului, nu e nevoie decît să aplici una dintre cele două metode: fie să îi inculci ideea că e prost făcut grămadă în raport cu tine și că așa va sta treaba mereu, fie – și aici e nevoie de ceva mai multă finețe machiavelică – să îl determini să realizeze că tot ce a încercat el să pătrundă e inutil într-un context formal pe care tu îl stabilești – examenul.

Pornind de la niște cazuri particulare, aș face inducția că prima „metodă” este folosită cu bună știință, în timp ce în cazul celei de a doua e foarte probabil să nu se pună problema „fineței machiavelice”, întrucît este din păcate o treabă neintenționată.

Ca să nu mă mai lungesc, trec la cele două studii de caz.

Limba franceză și micile exasperări

Va mai lua mult timp să îmi depășesc ceea ce percep eu a fi un handicap lingvistic (aș fi preferat să fi ajuns într-o țară anglofonă, dar asta e), însă cred că sînt undeva pe drumul cel bun. Totuși, îmi pare că nu numai eu îmi pun întrebări tîmpite, și nu numai eu mă oftic la anumite amănunte de limbă care îmi par incoerente în virtutea structurii lingvistice pe care mi-a imprimat-o limba maternă. Am avut, bineînțeles, un mic șoc să îl aud ieri pe profu' de biologie vegetală (și ăsta tot străin) făcînd:

Et vous voyez, là, que sur le rhizoderme il y a des poils absorbants. Qu'est-ce qu'ils font, eux? Mais l'absorption, bien sûr! Euh, je ne vois pas pourquoi il y a un "p" là, dans "l'absorption", et puis il n'y en a pas, dans les "poils absorbants", mais c'est comme ça. Allez, allez, on continue!

Chicotii cînd mi-am adus aminte de cît de mult m-a frustrat faptul că a trebuit să îmi mîzgălesc acasă primul curs de chimie în care am vorbit despre spectre de absorbție și de emisie, cînd cu dicționarul în față am realizat că de fapt vorbim de „spectre d'absorption”, dar despre „photons absorbés”.

Mărunțișuri care mă seacă (II)

Trebuie că îi foarte mișto, extrem de plin de sens să fii prof, să vezi un amfiteatru plin-ochi înarmat pînă în dinți cu ustensile de scris și curiozitate, dispus să capteze toate firfirelele de informație pe care, în imensa-ți generozitate, binevoiești să le oferi din prestigiosu-ți izvor de cunoaștere și să citești cu mulțumire expresiile de revelație de pe fețele studenților. Doar că nenea ăsta pe care îl am eu în vedere aici nu e așa, ci e, dimpotrivă, de-a dreptul acru, nepopular și mereu ursuz: pare că nici măcar nu îi face plăcere să predea ceva din aria lui de specialitate.

Mai trîntești cîteva tente personale (o coafură fistichie pe care ai dat vreo 50 de euro, niște tricouri pe care le regăsești mai des pe generația emo-house și niște blugi mulați pe fund) și începe deja să devină amuzantă descrierea. Problema nu e nici pe departe asta, ci tipul de prof-care-se-cocoață-singur-pe-culmile-grandomane-ale-unei-superiorități-închipuite, pozînd-în-ăla-care-cere-respect-fără-să-îl-inspire (a se vedea paragraful de mai jos).

Cînd vii, nene, la primul curs și spui așa, cu un plictis studiat, că tu nu faci ca alții și deci nu dai bibliografie, pentru că nu vrei să conduci studențimea pe calea greșită de a răsfoi n-șpe cărți de statut mult prea elevat pentru capacitatea ei de înțelegere, chestie care indubitabil s-ar solda cu o mare confuzie în aburul neuronal popular, că, vezi dom'le, nu s-ar mai ști ce și cît din informație să fie filtrată și nici măcar cum să fie filtrată... ca apoi să distribui un suport de curs pe care să scrii fără nici un fel de greață „Structure des macromolécules biologiques. Éléments de cours – Cours de [Numele Domniei-Mele]”, în care să nu dai nici o referință, nici măcar pentru imaginile pe care le-ai copiat din alte cărți, cînd 80% din „curs” e de fapt constituit din planșele sintetice (în care doar textul este editat) de final de capitole din „Essentials of Cell Biology” (un fel de rezumat la „biblia” biologiei celulare, de aceiași Alberts, Bray et al.), chestie care, vezi bine, deja fusese tradusă în franceză, dar pe care tu te amuzi să o traduci de unul singur, exersîndu-ți competențele într-ale limbii lui Shakespeare și făcînd în același timp un exercițiu de redactare în limba maternă, da' mai omițînd ici și colo niscai cuvințele și mai presărînd și cîte un dezacord, că altfel nu se prindea studentă-ta asta de față de porcărelele pe care le-ai făcut matale – ei bine, asta e ceea ce aș denumi eu abominabilul academic.

NB – Nimic complicat: poliloghia asta veninoasă nu ar fi existat dacă individul acesta (pe care sper să nu îl mai văd decît două ore în viața asta, la examenul final, pentru că partea lui de curs s-a încheiat) ar fi avut gentilețea de a nu face un semiplagiat, adică dacă ar fi fost într-atît de simțitor încît să indice măcar sursa imaginilor.

Mărunțișuri care mă seacă (I)

Să critici prea mult și prea des nu e bine, că prea cauți nod în papură. Să taci și să nu zici nimic iar nu e bine, că ești tălîmb(ă). Așa. Încheiat preambulul.

Din seria mărunțișurilor care mă seacă aș nota, pentru astăzi, o minunată plimbare nedorită cale de v'o 45 de minute de la facultate pînă acasă, din vale în sus (că, deh, campusul e într-o mare vale), pe ploaie torențială și pe frig, pen' că nici un autobuz nu mai circulă cîteva zile în și din Les Ulis, pen' că niște indivizi retardați și – în mod inexplicabil – în stare de libertate s-au gîndit să pună și ei de-un foc, două, și să incendieze niște autobuze. Așa, că-s ei supărați pe lume și pe viață.

Vive la France! (...mai puțin oligofrenii și ăia de i-au adus pe lumea asta, și mai cu seamă ăia care susțin sus și tare că e un mare spanac o mare re-a-li-za-re umană să torni un plod.)

Minunata lume a plantelor (?!)

Aveam eu așa, de mult timp încoace, senzația că biologia vegetală este în cel mai bun caz o chestie fadă. Totuși, părerea mea părtinitoare și nefondată va suferi transformări dramatice în cursul semestrului ăstuia, după cîte se pare.

Profu' de biologie vegetală (o figură individul ăsta!):

...explicînd că anumite tranziții între plastide sînt ireversibile:

Dar, atenție! În cazul celulelor senescente, cloroplastele care se transformă în cromoplaste nu se mai pot transforma înapoi! Cromoplastele acestea conțin pigmenții din fructele coapte sau din frunzele care îngălbenesc, iar în astfel de cazuri este imposibilă revenirea la stadiul de cloroplast. Și este trist... asta înseamnă că [intonație dramatică, mai că ți se umezeau ochii] celula respectivă moare! Tranziția în cromoplast a fost ultima!...

...vorbind despre tipurile de creștere la plantele perene:

Așadar, este fie monopodială, fie simpodială. „Monopodială” înseamnă că de creștere se ocupă meristemul caulinar apical; adică mugurele terminal – același – realizează creșterea de la an la an. Creșterea simpodială e cea care e preluată de mugurii axilari. De ce este preluată de mugurii axilari? Păi pentru că nu mai avem meristem apical. Ce s-a întîmplat cu mugurele terminal? [Scurtă pauză dramatică] A muriiiit [începea să-ți tremure buza ascultîndu-l].

Dar pentru mugurele terminal, retrospectiv, nu este chiar așa de rău. Care este cea mai frumoasă moarte? [Moment în care cele vreo douăzeci de perechi de ochi deja de mărimea cepelor mai-mai că ieșeau din orbite] ...Ah, vorbesc de plante aicea. Haideți, sigur vă dați seama. Pentru un mugure terminal, cea mai frumoasă moarte este înflorirea! Nu mai realizează creșterea, dar devine reproductiv: înflorește și face semințe. Și după el, urmează mugurii axilari care îi preiau rolul. Deci asta e cu mugurele terminal și cu creșterea simpodială. (Aveți totuși grijă cum explicați treaba asta pe foaia de examen.)

Despre (ne)sinceritatea intelectuală

Dai dovadă de o imensă nesinceritate intelectuală atunci cînd crezi în ceva pentru că te gîndești că ar putea fi util, în loc să crezi în ceva pentru că ești convins că acel lucru este adevărat. Asta au spus-o mulți, Bertrand Russell numărîndu-se printre ei. Iată un scurt clip în care își prezintă poziția vizavi de credință:

Goana după sens

Unul dintre cîinii folosiți de Pavlov (Muzeul Pavlov, Sankt Petersburg) ^[1]

Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, Ivan Pavlov (1849-1936) a observat că, la vederea laborantului care le dădea de obicei să mănînce, cîinii pe care studia fiziologia digestiei începeau să saliveze. Această constatare i-a dat ideea de a acționa un stimul sonor (un clopoțel) înainte de hrănirea cîinilor. După cîteva repetiții, animalele au început să saliveze doar la auzul clopoțelului. Cu alte cuvinte, a avut loc condiționarea clasică prin dezvoltarea unui răspuns condiționat.^[1]

Automatisme verbale (III): Fatalitatea

Am atacat automatismul „Ferească Sfîntul”/„Să dea Dumnezeu”/„Doamne-ajută” nu atît pentru faptul în sine de a fi un clișeu verbal, cît pentru implicațiile semantice: vorbitorul, nici mai mult, nici mai puțin, aruncă bagajul decizional în brațele zeității, se așează de-o parte, își pune brațele-n sîn și așteaptă ca hotărîrea să fie luată pentru el.

Astfel, tot ce se întîmplă este musai „cu voia lui Dumnezeu” și mai ales „cum o vrea Dumnezeu”, iar implicarea activă a omului nostru întru realizarea unui lucru pe care, aparent, îl dorește, este încurajarea de majoretă „să dea Domnul”; analog, implicarea lui activă întru împiedicarea realizării unui eveniment indezirabil este încurajarea de majoretă „ferească Dumnezeu”.

Automatisme verbale (II): Ferească/Să dea [zeul]

Pentru că tot vorbeam de automatismele verbale care apar deplasate cînd sînt scoase din contextul religios, trebuie să merg mai departe și să mă leg de cele de-a dreptul jenante. Rețeta garantată de discreditare pentru cineva cu funcție publică sau pentru un intelectual este să folosească construcții la modul conjunctiv prin care să invoce o zeitate pentru a se deculpabiliza, pentru a transfera dificultatea pe umerii zînului și, eventual, pentru a masca propria nepricepere și iresponsabilitate.

Construcțiile cu pricina sînt variațiuni pe tema păzească sau ferească sau să dea Domnul sau (bunul) Dumnezeu sau Sfîntul sau Cel de Sus, iar vorbirea zilnică este atît de ticsită de ele încît vorbitorul nativ de limbă română s-a desensibilizat și, ca atare, nu mai este capabil să privească implicațiile semantice (de sens) ale acestor invocații.

Automatisme verbale (I): Păcatul

Mă gîndeam la modul în care un automatism verbal îți poate influența perspectiva asupra lucrurilor pe care le pui în discuție, fără ca tu ca vorbitor să îți dai neapărat seama de acest lucru.

Este de remarcat felul în care cei de altă nație își aleg cuvintele (din limba maternă) pentru a își exprima dezamăgirea sau dezaprobarea. Nu mă voi referi decît la franceză și la engleză, pentru că nu cunosc alte limbi. În timp ce francezii au formularea neutră «Il est/C'est dommage (que)», englezii au o abordare mai sensibilizantă prin folosirea lui «It is a shame (to/that)».

Dialogul (I): Anatomie

Într-un articol precedent am prezentat niște generalități legate de comunicare și am propus o clasificare. Voi continua prin a vorbi despre dialog și despre felul în care componentele acestui angrenaj se articulează.

Dialogul

Cum am convenit că ne ocupăm de dialog, nu de monolog, înseamnă că ambii participanți transmit și primesc, succesiv, informații. Rolurile actorilor sînt, astfel, cel de emițător (cel care transmite mesajul) și cel de receptor (cel care primește mesajul).

Despre comunicare: Generalități

O oarecare comoditate intelectuală ne-ar putea fixa în antropocentrism și ne-ar îndemna să credem că, din moment ce oricum – ar zice unii – deținem cheile rațiunii, sintaxei și gîndirii abstracte, trebuie că excelăm ca specie la procesul fundamental uman, și anume comunicarea. „Fundamental” pentru că, fără transmiterea și, ulterior, schimbul de informații, nu s-ar fi putut crea un fond comun de cunoștințe care să permită inventarea unei culturi, iar existența individuală nu s-ar fi deosebit cu mult de viețuirea banală a oricărui alt mamifer (denumit popular „dobitoc”): fără memorie, fără întortocheri ale gîndirii, fără pasiuni, fără posibilitatea de a își defini propriile repere și valori, fără privilegiul și neajunsul de a fi în stare să clădească o civilizație.

Internetul și retorica urii

Deunăzi participam la un schimb de idei, cînd mi s-a reproșat că dacă nu mă implic activ în a blama niște lucruri care finalmente sînt dăunătoare înseamnă că îmi lipsește responsabilitatea civică. Ce m-a deranjat a fost îndrumarea cum că aș avea obligația morală de a face front comun cu neoactiviștii internautici al căror arsenal îl constituie, în linii generale, retorica urii.

Afghanistanul de ieri

Am dat astăzi peste un articol care m-a surprins. Este drept că nu am investigat pînă acum situația socio-culturală a Afghanistanului, însă nici nu bănuiam măcar că în alte vremuri lucrurile nu erau precum astăzi. Autorul articolului, Mohammad Qayoumi, a crescut în Kabul (capitala Afghanistanului) în anii '50 și '60. În 1968 a plecat cu o bursă în Beirut și apoi a ajuns în Statele Unite. Își amintește de un alt fel de Afghanistan decît cel cu care sîntem obișnuiți din mass-media. A regăsit o carte veche cu Afghanistanul în imagini, din care a reprodus cîteva fotografii surprinzătoare. Am preluat și eu cîteva.

Afghanistanul de ieri: Magazin de discuri
În Afghanistanul anilor '50-'60, discurile stăine, posturile de radio și cinematografele aduceau ceva din deschiderea și ritmul societăților vestice printre afghani. Astăzi, aceste lucruri fie nu mai există, fie sînt un lux

Pisica

Motanul meu se cheamă... Pisica. Răspunde surprinzător de bine la auzul consoanei fricative alveolare surde s, pronunțată lung și încadrată între două i-uri ascuțite. În fine, nu numele e important, ci musiu motanul în cauză. Urmează niște poze cu dumnealui. Mi-am permis niște interpretări pisicologice ale ipostazelor în care l-am surprins. O singură precizare: pentru ca pozele să aibă sens, trebuie să se înțeleagă foarte clar faptul că pasiunea mîțului ăstuia e să se bage în seamă.

Masă? Care masă?

Mostră de romgleză (II)

Altă mostră de romgleză, văzută recent într-un mesaj pe la serviciu:

Cei [de la bancă] au contactat persoana apropiată, proprietarul contului, [și au făcut nu-știu-ce].

Am răspuns și eu cu un mesaj care se pare că a fost prea subtil:

„Persoana apropiată”... ca în „the appropriate person”?

Vorba unui amic: «Bă, voi IT-iștii ăștia din România, de ce naiba vă mai chinuiți să vorbiți în română? Treceți la engleză și ați rezolvat problema.»

«Rrromânia pitorească...»

De la o vreme încoace, saitul domnului George Pruteanu este indisponibil, pentru că cei care îl găzduiau au decis că dacă nu mai e nimeni care să se ocupe de plăți, lucrul normal de făcut e să îl suspende (saitul, nu domeniul; domeniul este în regulă dinspre partea celor de la ROTLD). După mine, uneori este nevoie de o viziune cu o cuprindere ceva mai largă, de o viziune ceva mai generoasă și care să nu se împiedice în funcționărașul autist care zice „Păi da' dacă n-a plătit nimeni, noi ce să facem? Nu se poate, dom'le, că ieșim în pierdere”!

Totuși, Wayback Machine – un soi de arhivator al Internetului – mai păstrează cîteva bucăți din saitul domnului Pruteanu. Am recuperat pentru moment o pagină care figura în secțiunea de umor – „Rrromânia pitorească...?”:

Scrisoarea către FMI

Aud că a fost aprobată astăzi scrisoarea de intenție către FMI. Pe lîngă toate bucuriile care îi așteaptă pe români... zice-se pînă la sfîrșitul anului 2010, poate mai aflați și niște lucruri noi. Nu am stat să caut textul propriu-zis al documentului, dar am găsit un rezumat pe saitul Ziarului Financiar.

Bizarerii creștine (Dansul satanic)

Mi-am vizitat astăzi o fostă profesoară; o ființă foarte interesantă cu multe lucruri de spus și care mai are din cînd în cînd și idei mai crețe. Una dintre ele este să urmărești o emisiune sau un reportaj tăind sonorul, pentru că dacă resursele analitico-critice nu îți mai sînt acaparate de discurs, poți prinde niște particularități non-verbale care altfel poate că ți-ar fi scăpat.

Experimentul acesta trebuie că e haios, în schimb există situații în care gesturile se revarsă cu o intensitate grotescă și se găsesc, desigur, destui... glumeți plini de idei care să pună acest lucru în evidență.

Simțul umorului

Tot legat de ziua în care toată lumea îl desenează pe Mahomed (Everybody draw Muhammad day): un desenator celebru din Africa de Sud a avut cutezanța de a publica într-un ziar local, Mail & Guardian, o caricatură care îl înfățișează pe profetul Mahomed într-o postură haioasă.

Marșul diversității 2010

Am fost ocupată cu examenele și aproape că nu am aflat ce se mai întîmplă prin jur. În perioada 17-22 mai 2010 se desfășoară la București Gay Fest, azi (22 mai) fiind programat marșul diversității.

Stop homofobiei!

Pestriț și vesel (engl. „gay”)

«Zotehnia» față cu reacțiunea

Protestul de ieri din Piața Victoriei, la care au venit (tot n-am înțeles bine cîte) zeci de mii de sindicaliști, s-a lăsat cu niște reportaje și cu niscai articole; nu cred că va putea produce altceva, adică vreo treabă concretă. În schimb, s-a lăsat și cu o galerie foto pe saitul Mediafax.

Interzis nu-nseamnă imposibil

După cum spunea bunicul meu – odihnească-se-n pace –, „interzis nu înseamnă imposibil”. Se aplică în toate domeniile și e bine să iei în calcul acest aspect al interdicției. Ca să ilustrez ideea, iacă o poză.

Everybody draw Muhammad day

Sau ziua în care toată lumea îl desenează pe Mahomed. Mișcarea generală e pe Facebook, dar eu nu am cont, așa că îmi pun aici „opera”.

Vorbe de duh (I)

Ilarul situației face ca această știre să apară în secțiunea „Politic”, dar e prea puțin important. Ce contează e reflecția memorabilă a domnului Geoană:

[N]umai Batman mai poate salva România.

Mostră de romgleză (I)

Trebuia să îmi recuperez niște „opere” de pe aparatul de fotografiat, așa că am catadicsit în fine să-i înfig mufa și să descarc și restul pozelor. Găsii, astfel, una făcută pe undeva pe Șoseaua Colentina, acum vreo lună.

Uite criza! Nu e criza!...

După ani de zile de politici falimentare și de jeguri cu labele afundate pîn' la cot în banii publici, acum că ne-a ajuns cuțitul la os, s-au decis și guvernanții să facă... ceva. Măsuri anti-criză? Ei, aș! „Dacă n-avem bani, hai să tăiem din ce le dăm și să mărim taxele” e o soluție care nici nu carbonizează neuronul, dar nici redresare economică nu aduce – asta în cazul ideal în care deficitul bugetar ar fi redus pînă la limita pe care și-au propus-o, dar fără stimularea creșterii produsului intern brut, desigur.

Lăsînd la o parte isteria din ultimele zile – care va continua probabil săptămîna viitoare prin ieșirea a 40000 de sindicaliști în Piața Victoriei – e interesant de urmărit cum se prezintă niște „fapte diverse”.

Cristo-fascismul autohton

Mi-am luat în iarnă un concediu mai lung și după trei săptămîni de absență n-am avut nici un chef să mă pun „în temă” în legătură cu ce se mai întîmplă (nici în țărișoară, dar nici în rest): adică nu mi-am mai citit RSS-urile de multă vreme.

Totuși, unele lucruri nu pot să nu-ți treacă pe la urechi, atît de aberante sînt. Spre exemplu, Liga Scriitorilor a cerut canonizarea lui Eminescu.