Goana după sens

Unul dintre cîinii folosiți de Pavlov (Muzeul Pavlov, Sankt Petersburg) ^[1]

Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, Ivan Pavlov (1849-1936) a observat că, la vederea laborantului care le dădea de obicei să mănînce, cîinii pe care studia fiziologia digestiei începeau să saliveze. Această constatare i-a dat ideea de a acționa un stimul sonor (un clopoțel) înainte de hrănirea cîinilor. După cîteva repetiții, animalele au început să saliveze doar la auzul clopoțelului. Cu alte cuvinte, a avut loc condiționarea clasică prin dezvoltarea unui răspuns condiționat.^[1]

Automatisme verbale (III): Fatalitatea

Am atacat automatismul „Ferească Sfîntul”/„Să dea Dumnezeu”/„Doamne-ajută” nu atît pentru faptul în sine de a fi un clișeu verbal, cît pentru implicațiile semantice: vorbitorul, nici mai mult, nici mai puțin, aruncă bagajul decizional în brațele zeității, se așează de-o parte, își pune brațele-n sîn și așteaptă ca hotărîrea să fie luată pentru el.

Astfel, tot ce se întîmplă este musai „cu voia lui Dumnezeu” și mai ales „cum o vrea Dumnezeu”, iar implicarea activă a omului nostru întru realizarea unui lucru pe care, aparent, îl dorește, este încurajarea de majoretă „să dea Domnul”; analog, implicarea lui activă întru împiedicarea realizării unui eveniment indezirabil este încurajarea de majoretă „ferească Dumnezeu”.

Automatisme verbale (II): Ferească/Să dea [zeul]

Pentru că tot vorbeam de automatismele verbale care apar deplasate cînd sînt scoase din contextul religios, trebuie să merg mai departe și să mă leg de cele de-a dreptul jenante. Rețeta garantată de discreditare pentru cineva cu funcție publică sau pentru un intelectual este să folosească construcții la modul conjunctiv prin care să invoce o zeitate pentru a se deculpabiliza, pentru a transfera dificultatea pe umerii zînului și, eventual, pentru a masca propria nepricepere și iresponsabilitate.

Construcțiile cu pricina sînt variațiuni pe tema păzească sau ferească sau să dea Domnul sau (bunul) Dumnezeu sau Sfîntul sau Cel de Sus, iar vorbirea zilnică este atît de ticsită de ele încît vorbitorul nativ de limbă română s-a desensibilizat și, ca atare, nu mai este capabil să privească implicațiile semantice (de sens) ale acestor invocații.

Automatisme verbale (I): Păcatul

Mă gîndeam la modul în care un automatism verbal îți poate influența perspectiva asupra lucrurilor pe care le pui în discuție, fără ca tu ca vorbitor să îți dai neapărat seama de acest lucru.

Este de remarcat felul în care cei de altă nație își aleg cuvintele (din limba maternă) pentru a își exprima dezamăgirea sau dezaprobarea. Nu mă voi referi decît la franceză și la engleză, pentru că nu cunosc alte limbi. În timp ce francezii au formularea neutră «Il est/C'est dommage (que)», englezii au o abordare mai sensibilizantă prin folosirea lui «It is a shame (to/that)».

Dialogul (I): Anatomie

Într-un articol precedent am prezentat niște generalități legate de comunicare și am propus o clasificare. Voi continua prin a vorbi despre dialog și despre felul în care componentele acestui angrenaj se articulează.

Dialogul

Cum am convenit că ne ocupăm de dialog, nu de monolog, înseamnă că ambii participanți transmit și primesc, succesiv, informații. Rolurile actorilor sînt, astfel, cel de emițător (cel care transmite mesajul) și cel de receptor (cel care primește mesajul).

Despre comunicare: Generalități

O oarecare comoditate intelectuală ne-ar putea fixa în antropocentrism și ne-ar îndemna să credem că, din moment ce oricum – ar zice unii – deținem cheile rațiunii, sintaxei și gîndirii abstracte, trebuie că excelăm ca specie la procesul fundamental uman, și anume comunicarea. „Fundamental” pentru că, fără transmiterea și, ulterior, schimbul de informații, nu s-ar fi putut crea un fond comun de cunoștințe care să permită inventarea unei culturi, iar existența individuală nu s-ar fi deosebit cu mult de viețuirea banală a oricărui alt mamifer (denumit popular „dobitoc”): fără memorie, fără întortocheri ale gîndirii, fără pasiuni, fără posibilitatea de a își defini propriile repere și valori, fără privilegiul și neajunsul de a fi în stare să clădească o civilizație.

Internetul și retorica urii

Deunăzi participam la un schimb de idei, cînd mi s-a reproșat că dacă nu mă implic activ în a blama niște lucruri care finalmente sînt dăunătoare înseamnă că îmi lipsește responsabilitatea civică. Ce m-a deranjat a fost îndrumarea cum că aș avea obligația morală de a face front comun cu neoactiviștii internautici al căror arsenal îl constituie, în linii generale, retorica urii.

Afghanistanul de ieri

Am dat astăzi peste un articol care m-a surprins. Este drept că nu am investigat pînă acum situația socio-culturală a Afghanistanului, însă nici nu bănuiam măcar că în alte vremuri lucrurile nu erau precum astăzi. Autorul articolului, Mohammad Qayoumi, a crescut în Kabul (capitala Afghanistanului) în anii '50 și '60. În 1968 a plecat cu o bursă în Beirut și apoi a ajuns în Statele Unite. Își amintește de un alt fel de Afghanistan decît cel cu care sîntem obișnuiți din mass-media. A regăsit o carte veche cu Afghanistanul în imagini, din care a reprodus cîteva fotografii surprinzătoare. Am preluat și eu cîteva.

Afghanistanul de ieri: Magazin de discuri
În Afghanistanul anilor '50-'60, discurile stăine, posturile de radio și cinematografele aduceau ceva din deschiderea și ritmul societăților vestice printre afghani. Astăzi, aceste lucruri fie nu mai există, fie sînt un lux

Pisica

Motanul meu se cheamă... Pisica. Răspunde surprinzător de bine la auzul consoanei fricative alveolare surde s, pronunțată lung și încadrată între două i-uri ascuțite. În fine, nu numele e important, ci musiu motanul în cauză. Urmează niște poze cu dumnealui. Mi-am permis niște interpretări pisicologice ale ipostazelor în care l-am surprins. O singură precizare: pentru ca pozele să aibă sens, trebuie să se înțeleagă foarte clar faptul că pasiunea mîțului ăstuia e să se bage în seamă.

Masă? Care masă?

Mostră de romgleză (II)

Altă mostră de romgleză, văzută recent într-un mesaj pe la serviciu:

Cei [de la bancă] au contactat persoana apropiată, proprietarul contului, [și au făcut nu-știu-ce].

Am răspuns și eu cu un mesaj care se pare că a fost prea subtil:

„Persoana apropiată”... ca în „the appropriate person”?

Vorba unui amic: «Bă, voi IT-iștii ăștia din România, de ce naiba vă mai chinuiți să vorbiți în română? Treceți la engleză și ați rezolvat problema.»

«Rrromânia pitorească...»

De la o vreme încoace, saitul domnului George Pruteanu este indisponibil, pentru că cei care îl găzduiau au decis că dacă nu mai e nimeni care să se ocupe de plăți, lucrul normal de făcut e să îl suspende (saitul, nu domeniul; domeniul este în regulă dinspre partea celor de la ROTLD). După mine, uneori este nevoie de o viziune cu o cuprindere ceva mai largă, de o viziune ceva mai generoasă și care să nu se împiedice în funcționărașul autist care zice „Păi da' dacă n-a plătit nimeni, noi ce să facem? Nu se poate, dom'le, că ieșim în pierdere”!

Totuși, Wayback Machine – un soi de arhivator al Internetului – mai păstrează cîteva bucăți din saitul domnului Pruteanu. Am recuperat pentru moment o pagină care figura în secțiunea de umor – „Rrromânia pitorească...?”: