Vorbe de duh (III)

Citesc acum o serie – Lumea fluviului de Philip José Farmer – care nu e rea deloc, deși nici fabuloasă nu mi se pare; chiar dacă nu aș avea cu ce alte serii fundamentale de știință și ficțiune să o compar, oricum are niște aspecte de construcție epică pe care nu îmi permit să le critic – nu am vreo pregătire în teoria literară –, dar despre care pot zice că nu mă încîntă prea tare. În fine, una peste alta, aspectele pozitive ale seriei îmi pare că ar însuma mai mult decît cele negative.

Întîlnesc și dialoguri haioase, și mai există din cînd în cînd și cîte un personaj foarte bine construit. Mă gîndesc acum la Sam Clemens, alias Mark Twain, care se trezește și el gol și chel, alături de alte treizeci și ceva de miliarde de oameni (toți indivizii care au trăit vreodată, de la omul preistoric pînă la oamenii de la sfîrșitul secolului al XX-lea/începutul secolului al XXI-lea, cînd se pare că specia umană își găsește sfîrșitul), reînviat pe malul unui mare fluviu. Cu toții sînt buimaci, isterici sau undeva între și nu înțeleg cum, cine și de ce i-a zvîrlit acolo. În fine, după cîteva zeci de ani, după ce crapă cam o jumătate din cei treizeci și ceva de miliarde de oameni, că se bat ca chiorii, unii mai gospodari reușesc să meșterească diverse nebunii. La mare preț sînt ambarcațiunile, pentru că e plin de curioși care nu mai au liniște pînă nu ajung în amonte, în punctul de origine a fluviului, ca să îi cunoască pe așa-numiții Etici – misterioasele ființe care i-au înviat din morți. Sam Clemens e căpitanul unui maiestuos vapor și e înfățișat de Farmer ca un tip esențialmente non-violent (deși „trebuie” să ajungă așa pentru a își putea îndeplini visul de a naviga în sus pe fluviu), morocănos, contradictoriu, impulsiv dar în același timp sensibil, iar rezultatul global e că mie îmi este foarte simpatic acest personaj.

Fost scriitor în viața lui de pe Pămînt, desigur că este și la nivel al discursului extrem de inventiv. Nu pot da un citat exact, dar îmi permit să sintetizez mai multe injurii pe care le arunca el diverșilor din jur... ajungînd la o chestie pe care m-aș amuza să i-o trîntesc în față cuiva, cîndva:

Chiar de-ar crește creierul ăla al tău de pitecantrop de o mie de ori, tot ți-ar mai rămîne loc în scăfîrlie ca să-ți zăngăne!

Vorbe de duh (II)

« La culture, c'est comme la confiture : moins on en a, plus on étale. »

Banc

Trei studenți așteptau să intre în examen. Erau ascultați unul cîte unul. Primul intră ăl' „mediu” (nu era nici prost să dea în gropi, dar nici foarte pregătit). Trec cinci minute, zece, în fine iese ăsta, iar ceilalți doi îl întreabă cum a fost.

— Păi cum să fie... m-am descurcat, a fost ca o discuție între profesor și student.

Intră apoi studentul inteligent. Trec cinci minute, trec zece, iese în fine și ăsta și ceilalți doi îl întreabă cum a decurs examenul.

— Bine, a fost în regulă... a fost ca o discuție de la profesor la profesor.

Intră și al treilea, ăl' mai nătîng. Stă și el cinci minute, zece și cînd iese îl întreabă ceilalți cum fu.

— Păi bine, a fost ca o discuție de la preot la preot.

— Cum adică, bă?

— Adică el mă întreba nu-știu-ce, eu mă uitam ca trăsnit la el și-mi făceam cruce... și dup'-aia mai răspundeam la cîte ceva, la care profu' se uita la mine ca trăsnit și-și făcea el cruce.

Conspirația becurilor

Secolul XXI se anunță... promițător. Trendul care se prefigurează încă de la sfîrșitul anilor '90 este că apar tot felul de instanțe care dictează ce și cum să se facă pe lumea asta: de la cultivarea și comercializarea legumelor și fructelor cu un gust atîta de asemănător cu al celofanului de te și miri cum de se poate să obții o roșie atît de proastă, la numărul deranjant de mare de producători industriali francezi de produse lactate în care nu mai bagă decît lapte pasteurizat (rezultatul fiind de obicei o brînză fadă, de care mai bine te-ai lipsi), la controlul pasagerilor pe unele aeroporturi americane dotate cu aparate care „văd” prin haine și avînd un operator uman în spatele lor, la obligativitatea unor localități (state?) europene de a instala alarme anti-fum în apartamente și în case pentru ca securitatea socială să se prindă dacă fumezi, caz în care să te suprataxeze pentru orice rahat de serviciu, și tot așa.

Una dintre aceste ultime măsuri este interzicerea producerii de becuri cu incandescență de 100 și, pare-mi-se, chiar și de 75 de wați. Desigur, această inițiativă se vrea a servi unui scop nobil – protejarea mediului înconjurător. Pesemne că interzicerea producerii electrocasnicelor a căror clasă energetică nu ar fi „A” ar fi ruinat niște industrii, așa că au fost atacate... amărîtele de becuri.

Și asta în ce context? Păi este evident, în contextul în care se ține morțiș ca becurile economice să cîștige teren, în timp ce alte alternative de iluminat se reduc la leduri (hai să fim serioși...) sau la lămpile cu halogen. Care becuri halogen, pentru cine nu știe, consumă al dracului de mult: un lampadar dintr-acela de doi metri, cu intensitate luminoasă reglabilă, funcționează cu un astfel de bec de putere de nici mai mult, nici mai puțin de 500 de wați!

Clar, conspirație a industriilor și a guvernelor...!

Tot au un avantaj lămpile astea cu halogen: degajă mai multă căldură decît becurile cu incandescență, deci sînt mai eficiente (în România și în alte țări năpăstuite de tot felul de zburătoare nocturne enervante) la prăjitul de insecte și de fluturi. (Atenție, totuși, la pisici curioase care se furișează pe birou, inspectînd becul lămpii de la o distanță de doi milimetri și mijind ochii ai căror pupile ajung să aibă grosimea unui fir de ață, de te și miri cum de nu orbește biata mîță.)

Lăsînd gluma la o parte, țin să le urez deștepților care au stat la baza acestei decizii, cu toată sinceritatea de care sînt eu capabilă, să chiorască cît mai repede și să se trezească după ce-or crăpa că iadul există, că sînt azvîrliți acolo și că sînt puși pentru veșnicie să împletească cordeluțe din păr de cal la lumina becurilor de 40 W. (Evident, iadul ăsta al lor nu dispune nici de lumînări, nici de oftalmologi.)

Revizitînd impresionismul

Pînă la urmă, am apucat expoziția Claude Monet de la Grand Palais în ultima zi. Ar fi fost păcat să nu o văd. Multe dintre tablouri veneau de la diverse muzee din Paris, ce-i drept, dar multe erau aduse din alte orașe din Franța, de la muzee europene și chiar din Statele Unite; altele fuseseră împrumutate din colecții particulare. Mai rar să le vezi pe toate reunite într-un singur loc.

Claude Monet – Impresie. Răsărit de soare (1872)

Claude Monet (1840-1926) a fost un pictor impresionist. De fapt, numele stilului provine de la un tablou de-al său, realizat în 1872 și reprezentînd un răsărit de soare deasupra portului Le Havre. A fost expus în 1874 cu ocazia primei ediții a „Salonului din Paris” organizat de Societatea anonimă a artiștilor pictori, sculptori și gravori. Titlul său, Impresie. Răsărit de soare, luat în derîdere de criticul de artă Louis Leroy, a dat denumirea curentului care avea să devină cunoscut în istoria artei drept impresionism.

Despre învățare

Aruncam o privire pe niște ciorne nepublicate (și pe care nici nu cred că le voi transforma în articole prea curînd), în încercarea de a-mi face „curaj” să vorbesc despre un subiect pe care cam toată lumea îl consideră fumat... și despre care oricum voi vorbi la un moment dat, pentru că înseamnă mult pentru mine; despre asta, însă, altcîndva.

Cum mă uitam eu pe ciornele alea, îmi cad ochii pe schema de alături, pe care încercam să o folosesc ca material didactic pentru a explica cum văd eu procesul de comunicare; și bag de seamă că, de fapt, se potrivește foarte bine cu observațiile pe care le-am făcut de-a lungul primului semestru de BCST. Și anume:

Primul semestru. Bilanț

În 2010 m-am... reinventat. (Dacă nu te reinventezi constant, înseamnă că fie ești mort, fie te apropii de. Sau că ești un de-ăla cu idei puține și fixe – ceea ce în vocabularul meu echivalează cu o injurie, deci nu discut acest caz.)

Am renunțat la ce aveam (la minunatul meu pisoi portocaliu, prietenul meu la bine și la rău din ultimii patru ani... ah, și la un acoperiș în București) și la ce făceam (aveam un job foarte bun în IT, de pe urma căruia cîștigam decent chiar și în vremurile astea tulburi, și niște colegi de la care am auzit în trei ani mai multe bancuri porcoase decît în toată viața mea), mi-am luat licența în informatică și am plecat peste... țări ca să mă apuc în Franța de studiile pe care îmi doream cu ardoare să le fac de nouă ani încoace – biologie.