Românisme. Și alte gînduri împrăștiate

Unii ar trebui să se lase de meserie

2011-09-15T09:40:00.000+03:00

Zău așa. Ăia care au senzația că fac o treabă foaaarte bună, dar au în realitate rezultate deplorabile, chiar că ar trebui să se lase de „meserie”. Pentru pacea și bunăstarea tuturor.

Spre exemplu, iacă, creierul meu: e un animal interesant, dar cam tălîmb. Pesemne că suferă de vreun afect precum dedublarea personalității (identitate disociativă), pentru că în timpul lui liber se crede o întreagă echipă: de la scenarist la designer, producător și regizor. Domnu' creier face noaptea filme. E prolific. Dar sînt atît de proaste, că (de-aș putea) m-aș lipsi. Din păcate, nu merge. O altă fațetă a personalității sale e comportamentul dictatorial. Mă bagă cu forța într-o sală de cinema și nu numai că mă leagă de scaun și-mi ține ochii deschiși cu forța ca să privesc ecranul... dar m-a băgat și în distribuție, în rol principal.

...E foarte, foarte obositor. Acum vreo două nopți am ajuns la concluzia că nu este deloc improbabil să faci un atac de cord în timpul unui vis.

Așadar, domnule creier-al-meu, geniu pustiu, cu filmele tale interactive cu tot... thumbs down, dude! give me a freaking break!

O închipuire a iadului

2011-07-25T01:17:00.000+03:00

Într-un roman scurt care, de altfel, nu se remarcă prin nimic deosebit – cu excepția pretextului epic în sine, care este original, creînd un context fluid și în permanentă schimbare, dar care altminteri nu îmi pare a suplini o scriitură pe care o găsesc cam fără substanță, John Brunner pune în gura unuia dintre personajele acestui roman, The tides of time, următoarea cugetare (prin care a reușit să-mi smulgă un sănătos hohot de rîs):

"If there is a hell, perhaps it consists in living up to all one's promises."

Márquez despre Mozart

2011-07-24T15:07:00.002+03:00

For years I did not listen to Mozart after I was assaulted by the perverse idea that Mozart does not exist, because when he is good he is Beethoven and when he is bad he is Haydn.

Gabriel García Márquez – Living to tell the tale (tradusă la noi ca „A trăi pentru a-ți povesti viața”, editura Rao; apropo, e o traducere foarte frumoasă; o recomand cu încredere)

O abordare greșită

2011-06-23T20:11:00.003+03:00

E tot legat de facultăți, învățămînt ș. cl. Acum, că am terminat cu sesiunea, încep să iau o distanță critică față de ce am mai văzut semestrul ăsta, să încerc fac un oarecare bilanț. Cu ocazia asta am reușit să îmi explic de ce una dintre diferențele izbitoare între sistemul universitar românesc și cel francez mi s-a părut de la bun început… izbitoare.

Francezii ăștia au mania de a considera toate maculaturile produse de studenți în timpul examenelor drept documente oficiale, de-alea de trebuie păstrate vreme de un an. Au totuși un spirit foarte larg, în sensul că organizează în mod implict, la un oarecare timp după comunicarea rezultatelor provizorii, o ședință de „consultare a lucrărilor”. Adică te prezinți la data și locul indicat și ceri să ți se arate lucrarea. Și aici apare diferența notabilă: ai dreptul nu numai de a înțelege cum s-a făcut notarea, dar poți și discuta cu profesorul, care șade frumos lîngă tine și revede ce ai scris. În cazul în care ai obiecții în legătură cu notarea și ai dreptate, se reajustează nota.

De ce spun că e o diferență notabilă? Pentru că nu îmi aduc aminte să fi dat peste așa ceva în România. Am prins chiar și o vreme în care rezultatele nu erau nici măcar scrijelite pe vreo fițuică lipită de avizier, fiind de datoria fiecărui student ce voia să-și afle rezultatul să facă o mică investigație, să vadă în ce zile mai are proful în cauză curs sau examen, să îl aștepte la ieșire și să se antreneze într-un dialog-tip, precum:

Student: „’nă ziua, dom’ profesor. Ați corectat cumva lucrările de LFA de la anu’ I?”

Profesor: „Nț, n-am avut timp.”

Student: „Șiii… cam pe cînd estimați că va fi gata corectura?”

Profesor: „Nu pot să-ți dau un termen exact. Vezi pe sait ce orar am și mai caută-mă săptămîna asta sau… de luni încolo, mai sigur.”

(Da, asta se întîmpla la Matematică-Informatică: nu le trecuse niciodată prin cap să dea rezultatele prin e-mail; și nici să corecteze mai mulți.)

Dar să revin: după ce îți aflai, cum, necum, nota, dacă erai cumva nemulțumit, trebuia să faci în termen de Ț ore de la comunicarea rezultatelor o contestație scrisă adresată decanului, pe care să o depui la secretariat[ul care avea un program de lucru cu studenții de vreo două ore pe zi, vreo patru zile pe săptămînă]. Nici măcar nu se punea problema că ai fi, pur și simplu, curios să vezi care a fost baremul, ce ai greșit, ce ar fi trebuit să fi scris.

(În treacăt fie spus, nu susțin că acesta o fi cazul tuturor facultăților și stilul tuturor profilor, dar la asta se rezumă experiența mea.)

Reiau pentru a pune în evidență cît de stupidă este abordarea românească. Dacă ai vreo nedumerire sau vreo curiozitate, singurul procedeu care ți se permite ca student în România este să contestezi. Un pic de semantică, s’il vous plaît: „a contesta” înseamnă, conform DEX-ului, „a nu recunoaște dreptul sau valoarea cuiva sau a ceva, existența sau necesitatea unui lucru”. Pentru un student român nu există așadar nici un demers oficial, nici o ritualizare metodologică prin care să i se permită să consulte, să întrebe, să își clarifice și, drept consecință, nu are nici dreptul să înțeleagă.

Come again (scuzat fie-mi barbarismul): care e considerat a fi scopul instruirii academice?

Practica dublării filmelor

2011-05-17T08:54:00.000+03:00

De-aia nu urmăresc eu știrile, că de fiecare dată cînd o fac găsesc cîte o treabă care mă face să fierb vreo săptămînă. Cum ar fi năzărirea asta care-i veni tembelului de Socaciu, cu dublarea filmelor în limba română pentru păstrarea identității naționale (hă?).

Nu intru în detalii, există alții care îl înjură pe „artist” mai cu stil decît aș putea eu să o fac. Nu vreau decît să spun că în țările alea pe care le ridică el în slăvi pentru că dublează filmele de ani întregi există o realitate tristă. Oamenii ăștia, spre exemplu francezii, sînt complet inepți cînd vine vorba de limbi străine. E suficient să dau un exemplu (care, dată fiind starea de fapte, nu este nici măcar anecdotic): din peste 300 de studenți francezi în primul an de licență care au dat un test de nivel de engleză, doar 2 (printre care și eu) au avut un nivel avansat, unde nivelele astea sînt cele 6 standard cînd vine vorba de limbi: A1, A2, B1, B2, C1, C2, unde A1 înseamnă slab și C2 înseamnă foarte bine.

Adică nu ajunge, băi parlamentar oligofren, să „studiezi” engleza în școală două ore pe săptămînă, că asta fac și francezii și nu sînt în stare cînd ajung în facultate nici să citească numere mai mari de 20 fără să se bîlbîie juma' de minut. O limbă pe care o studiezi trebuie citită și auzită, dacă nu și vorbită în mod curent și constant.

Ce-ți mai e și cu luxul ăsta...

2011-05-09T22:08:00.000+03:00

...Ca un om cuminte, nu am mai stat să pierd vremea aiurea să scriu chestii pe blog – m-am ocupat (și mă ocup!) de facultate, și și-așa parcă simt că aș avea nevoie de mai mult timp. Așadar, dacă m-am apucat acum să scriu ceva... e pentru că sînt foarte, foarte enervată de ceva anume. Normal.

Supărarea mea a început de mai demult, de cînd mi s-a stricat un stilou care îmi plăcea foarte mult și cu care am scris din liceu încoace. S-a stricat în așa fel încît nu mai putea fi reparat, adică s-a rupt chestia care împinge bila cartușului. (L-am aruncat fără să fi avut inspirația să încerc să-i detașez penița. În fine.) De atunci caut un înlocuitor și oferta pe care o găsesc prin magazine mă decepționează. Practic am trei stilouri acum, dar nici unul nu este așa cum mi-aș dori.

De cît de „bune” sînt două dintre ele, l-am cumpărat săptămîna trecută pe un al treilea – un Pilot Plumix cu penița lată și dreaptă, de-aia utilizată în mod normal pentru caligrafie (adică lasă o urmă groasă la coborîre dinspre stînga spre dreapta și una de trei-patru ori mai subțire la urcare de la stînga spre dreapta). Scrie foarte mișto, doar că atunci cînd trebuie să iau notițe foarte repede mă împiedică puțin formatul ăsta drept („italic” cică îi mai zice). Pentru astfel de scopuri e mai potrivită o peniță flexibilă. De fapt nu asta e problema mea cu stiloul, ci faptul că designul lui este ceva de vise rele. Zău, domn'e, nu știu cum se poate să faci stilouri atît de urîte și de ridicole ca astea pe care le-am văzut în ultimul timp. De fapt, iacă și niște poze cu minunăția asta.

Așa, acum enervarea. Înainte de a cumpăra Pilot-ul ăsta, m-a bătut foarte serios gîndul să îmi cumpăr un Parker drăguț. Orice s-ar zice, ăștia sînt ași – atît în design, cît și în calitatea stilourilor pe care le fac. Chiar găsisem ceva și frumos, și accesibil. Un Parker Vector costă pînă în 15€ – nu am gusturi prea extravagante. Însă problema nu e prețul instrumentului, ci prețul consumabilelor. Față de alte stilouri (ca astea ale mele) care merg cu cartușe internaționale, astea Parker merg... doar cu cartușe Parker. Or 10 cartușe Parker mă costă 3,75€! Bun, cînd am văzut asta am abandonat imediat ideea, fără să mă oftic prea mult.

Azi însă am dat din nou o tură prin Carrefour, că am rămas fără hîrtie. (Auzi, vreau și eu să fac o faptă bună și să cumpăr un top de hîrtie reciclată... și costă mai mult decît aia ne-reciclată. Hai sictir.) Dacă tot m-am găsit eu frumos acolo, mi-am dat seama că mai am nevoie (nici nu se poate altfel cînd ești într-un hipermagazin) de niște pixuri. Eventual multe și colorate, ca să pot să diferențiez atomii pe care îi desenez pe hîrtie... chestii dintr-astea practice și de bun-simț, nu ca să scriu pasaje întregi; nu am putut niciodată să îi înțeleg pe ăia care subliniază titlurile cu culori diferite sau își notează defințiile într-o culoare bezmetică. Buuun. Și găsesc eu mare-ofertă-mare: 20 pixuri Bic, medii (nu suport stilourile și nici pixurile care scriu fin), la preț de 15... adică 3,90€. Vreau să zic: dă-o-ncolo de treabă, un pix Bic revine la 20 de cenți, în timp ce un cartuș Parker mă costă 38 de cenți?! Mama lor de bandiți.

(OK, ar fi un snobism să îmi iau Parker. Acum. Dar rămîne notată ideea asta pe undeva prin străfundurile minții mele: cînd – și mai ales dacă! – voi scrie exclusiv cu Parker, se va chema că sînt bogată. Ha. Desigur, să nu uităm ironia: probabil că atunci cînd nu m-ar deranja prea tare să dau 38 de cenți pe un cartuș Parker... nici nu voi mai avea nevoie să scriu în draci, ca acum.)

Zeul meu, zeul tău

2011-02-14T01:40:00.005+02:00

Imagine preluată de aici

Am discutat de curînd cu un amic cu care nu mai avusesem un schimb de idei cam de multicel. A existat o perioadă în care vorbeam foarte des, după care eu am dispărut din contextul în care l-am cunoscut și nu am mai apucat decît să ne salutăm din cînd în cînd, și atunci pe fugă. După cîteva platitudini epice (în sensul de ce a mai făcut fiecare și unde se află actualmente în realizarea planurilor pe care fiecare ni le enunțaserăm acum niște ani), am intrat și în subiecte mai interesante, însă cu un tact... englezesc. Tatonam amîndoi terenul, interlocutorul în cauză fiind un ins nu neapărat rezervat și politicos, ci avînd o empatie înnăscută care îl împiedică să își mitralieze partenerul de discuție cu punctul lui de vedere exprimat axiomatic și implacabil.

Am ajuns să vorbim un pic despre religie, subiect care știam că îl amuză și îl și nedumerește într-o oarecare măsură. Așadar ne investigam reciproc poziția curentă vizavi de acest fenomen, corelînd-o cu cea pe care știam că o deținea fiecare dintre noi acum ceva timp. (Și să mai zici că nu poți învăța nimic despre tine văzîndu-te prin ochii altora.) Cu această ocazie, mi-am dat seama că mi-am ajustat și eu atitudinea – de unde acum cîțiva ani luam credința și practicanții ei în zeflemea, point terminé, acum sînt din ce în ce mai contrariată: nu o mai pot privi decît drept maladie mentală dobîndită – inoculată de contextul sociocultural al individului, mai precis.

De fapt, mi se pare o totală pierdere de timp să despic firul în patru în ceea ce privește actul credinței. Văd această analiză ca pe un exercițiu la fel de futil precum ridicarea unei sprîncene, urmată de clipitul ultragiat în fața unei constatări statistice precum aceea că patru din zece români cred că soarele se învîrte în jurul Pămîntului. Dar nu este același lucru. În timp ce o ignoranță totală privind funcționarea bietului nostru sistem solar este foarte puțin susceptibilă de a ralia niște hoarde sîngeroase de geocentriști, religia posedă această proprietate de a reuni sub o umbrelă ideologică niște indivizi cu o agendă și cu tendința deranjantă de a vîrî pumnul în gura celor care sînt neimpresionați de aceste fabulații.

Bun, despre efectele religiei ca sistem instituționalizat de credințe este plină blogosfera de pretutindeni și nu are nici un sens să mai vorbesc. Dar revin la nedumerire și la amicul cu care vorbeam. Punîndu-mă în postura unui extraterestru care de-abia acum a ajuns pe această mirobolantă planetă, i-am zis că neputința mea de a pătrunde această „gîndire” colectivă începe de la cel mai elementar dintre aspecte: de ce are fiecare credincios convingerea că religia sa este cea corectă?

Din cîte înțeleg, este vorba de un fel de «Cititorii noștri sînt mai inteligenți decît ai lor» sau «Frate-meu e mai tare decît frate-tău» în stare să genereze măceluri. În numele unui zeu sau al unor zei. După logica aceasta, deci, care ar fi ăl’ mai bun zeu? Ăla care conduce la mai multe victime? Cam nevolnici zeii ăștia, dacă au nevoie de mijlocitori umani războinici pentru a își etala mușchii celești.

Într-o confruntare, cîștigă cel mai puternic. Hai să iau un exemplu mai pămîntesc. A existat o perioadă lungă în istoria omenirii cînd animalul numit „geocentrism” a fost singurul care a hălăduit în deplină libertate prin creierele bipezilor. La un moment dat, s-a născut animalul numit „heliocentrism”. Tărîmul cețos prin care se preumblau cele două dobitoace a devenit neîncăpător, așa că fiecare a fost nevoit să se înarmeze cu ce avea mai bun. În final, artileria științifică a heliocentrismului l-a pus la pămînt pe geocentrism și, cu timpul, pînă și biserica a acceptat că mascota lor a fost făcută KO. Deci cel mai tare a triumfat. Acum toți bipezii – pardon, doar șase din zece români – înțeleg în fine că Pămîntul e ăla care face ture în jurul soarelui, și nu invers.

Imagine preluată de aici

Confruntarea ar trebui să fie valabilă pe aceleași principii și în cazul zeilor. Doar că amărîții, după cum am arătat, se pare că nu sînt capabili să se bată singuri și au nevoie să fie reprezentați de niște tabere umane. E ca la ghildele din MMORPG-uri. Și tot ca acolo, se poate vorbi de un fel de palmares. E ciudat toutși să vezi cum religia, care ar trebui – nu-i așa? – să îl ajute pe fiecare adept să devină mai bun nu reușește decît să se încununeze în urma acestor conflicte cu laurii care arată cîte victime a făcut în ghildele adverse. Deci zeii ăștia pentru care au luptat și luptă devotatele lor turme își cuantifică tăria prin numărul de stîrvuri pe care le lasă în urmă. Ho, oameni buni! Nu-i destul că deținem deja destulă tehnologie folosită fără discernămînt? Mai trebuie să ne mai dăm în cap și cu Invizibilii Inorogi Roz pe care îi slăvim?

Morală/rezumat: prea multe probleme pe această biată planetă ca să ne mai pierdem timpul, energia și viețile zbătîndu-ne pentru a înfige stindardul zeului favorit în inima încă pulsînd a altor Homo sapiens. (Îmi pare că termenul de „sapiens” nu a fost ales într-un mod tocmai realist.)

Studii superioare. Paradoxuri

2011-02-08T02:43:00.008+02:00

A fost o vreme cînd studiile superioare nu erau o continuare implicită (the way to go – ar zice generația romgleză) a liceului; nu erau nici măcar o alegere curentă, pentru că nu prea își puneau oamenii problema de a opta: erau niște timpuri cînd nu oricine putea merge la facultate și cînd nici nu era musai nevoie de așa ceva, căci liceul sau școlile de meserii îți permiteau să trăiești decent și să ții și o familie.

Tehnologia a dus la industrializarea treptată a unor domenii, iar oamenii al căror loc de muncă a fost luat de mașini au fost siliți să se reprofileze. Oricine cunoaște prin bloc un nea Gică-Repară-Tot. Însă acești meseriași liber-profesioniști (cu metode învechite și cu o vedere care îi lasă din ce în ce) încep să nu mai fie chemați decît în lipsă de alternative. Peste 10-20 de ani, nu va mai fi nici un nea Gică. Vom avea în schimb puzderie de juni diplomați care „sînt degeaba”, vorba unui amic, pentru că nici pregătiți pentru rigoarea cerută de anumite posturi nu-s, și nici nu și-au petrecut timpul într-un mod mai util, făcînd ceva care să îi intereseze și care să le ofere o deschidere practică înspre meseria pe care și-o doresc – dacă pentru ei anii de lustruit scaunele amfiteatrelor au fost o corvoadă.

Vizibil, lucrurile au început să se precipite de la trecerea la sistemul Bologna încoace, sistem care fixează durata primului ciclu de studii superioare la trei ani (licența) și a masteratului la doi ani. Ce a însemnat asta, practic? Că de unde devenise prin anii '60-'70 (la noi cel puțin) o alegere să faci o facultate sau nu... acum ar părea că nu mai e loc de alegere; automat, dacă vrei o poziție de inginer, de manager sau de mai-știu-eu-ce, trebuie să țintești direct la cinci ani, pentru că fără masterat – ca să revin la vorba amicului – ești degeaba. Căci oricum, între profesori și angajatori fie vorba, cei care vor să integreze piața muncii la terminarea studiilor de licență (un fel de școlarizare post-liceală) nu sînt pregătiți în mod corespunzător.

De aici nu trebuie să se înțeleagă că „școlarizarea post-liceală” ar fi vreun lucru rău; dimpotrivă. Doar că școlarizarea post-liceală nu trebuie să fie facultatea, ci o formă de învățămînt care să aibă ca scop principal călirea învățăceilor în niște indivizi cu un pachet solid de cunoștințe care să le permită să intre intre gata pregătiți în arena profesională. Chiar și un studiu realizat la Universitatea Harvard arată că este nevoie de mai mulți oameni care să umple posturile care nu cer studii universitare.

Pe de altă parte, desigur că o „facultate” pe care o termini în trei ani, nu în patru, ca înainte, e o cale mai atrăgătoare. O cale către... ce? Către o carieră? Sau măcar către „un job bine plătit”? Ei, aș. E o cale destul de sigură către șomaj. În general, pentru posturile care necesită absolvenți de studii superioare, se caută totuși candidați cu experiență. (În acest articol se afirmă că, în cazul României, indicele de șomaj în rîndurile absolvenților de facultate a fost de 7,9% în septembrie 2010.)

Firește, trebuie văzută partea bună a lucrurilor. În timp ce în România majoritatea locurilor cu taxă presupun o sumă anuală cuprinsă între 1500 de lei și 2000 de euro, în alte părți ale lumii e și mai rău. Studenții americani împrumută sume record ca să își finanțeze studiile. Împrumuturile care se acordă sînt din ce în ce mai mari. În altă parte, un reportaj (cu tot cu clip) arată că în septembrie 2010 datoriile provenind din credite pentru studii însumau peste 800 de miliarde de dolari americani... și creșteau cu 3000 de dolari la fiecare secundă. Absolvenții au de plătit rate multă vreme după terminarea facultății (cam zece ani). Iar angajarea trebuie de multe ori să aștepte – pe fondul crizei economice; care criză, lăsînd speculațiile conspirative la o parte, înseamnă de fapt prea multe împrumuturi nerestituite în timp util.

Să revenim un pic la tehnologie și să ne gîndim la toate schimbările petrecute. Într-un context istoric, trăim niște timpuri exponențiale. Cele mai căutate zece meserii în 2010 nu au existat în 2004. Și alte date care ar trebui să ne pună pe gînduri. Depinde foarte mult de domeniul de activitate în ce măsură și ce fel de studii ar trebui vizate. Oricum, niște deducții de bun-simț se pot face fără să se stea prea mult pe gînduri: e clar că nu există nici un interes în a face șase ani de veterinară ca după absolvire să tunzi căței; sau un masterat de economie ca să ții contabilitatea unei covrigării.

Planificarea înainte, pe termen lung, poate fi vis nerealist și chiar dezamăgitor, dacă nu periculos. Dar niște forme cît de cît clare tot trebuie întrezărite prin ceață dintru început. Altfel, vorbim de oportunități pliate pe nevoile fiecăruia în fața cărora se trîntesc ușile din start, pentru damblaua de a irosi timp și bani.

În final, aș rezuma toate observațiile acestea printr-un exemplu: dacă vrei să lucrezi ca tehnician de laborator, nu ai nevoie de facultate, ci de o școală/licență profesională (titulatura diferă), care oricum te pregătește practic mai bine decît o face un parcurs universitar clasic; dacă totuși nu vrei să fii un astfel de tehnician, poți profesa în învățămînt, iar în acest caz ai nevoie de un masterat; iar dacă dorești să lucrezi în cercetare, aceasta înseamnă cel puțin un nivel de bac+8, adică cel puțin studii doctorale. À chacun sa voie.

Pe unde (mai) dă chix sistemul românesc de învățămînt

2011-02-05T00:38:00.004+02:00

Acum ceva timp rememoram în silă cîteva episoade triste din studenția mea în România (în partea intitulată «Varianta mioritică»). Însă acolo făcusem doar o enumerare anecdotică, fără să analizez propriu-zis vreun fenomen. Și de fapt nu am nici acum pretenția de a face vreo investigație exhaustivă. Doar țin să semnalez o ~~tristețe~~ problemă de fond. În linii generale, aș identifica trei fațete ale acestei situații.

1) Primul dintre aceste aspecte îl constituie elaborarea unei metodologii și a unei practici pedagogice care pierde din vedere înseși țintele finale ale acestor strategii (elevii și studenții, adică). Să îi zicem, deci, acestui punct aspectul arhitectural al problemei. În ce constă el:

În primul rînd, elevului sau studentului nu i se arată de ce ar trebui să învețe. Nedumerirea lui se prezintă sub mai multe forme:

«Oricum, nu e cool să pierzi vremea învățînd» – acesta ar fi nivelul de jos, cam ce te poți aștepta să auzi de la elevi, care pînă una-alta sînt obligați să parcurgă un oarecare număr de ani de școală (8? 9? 10? Nu mai știu – pe vremea mea erau 8).
«Dacă totuși aș încerca sincer să îmi însușesc niște cunoștințe, n-ar fi bine, că aș cădea de fraier și de tocilar.»
«De ce să învăț asta? Eu știu mai bine ce-mi trebuie! Profii ăștia rablagiți habar n-au pă ce lume trăiesc!» – șmecherașii ăștia care le știu ei pe toate (deși, paradoxal, s-au înscris la o facultate) ar trebui scoși în piața publică, bătuți la fund cu cureaua udă și transmiși în direct la o ipotetică emisiune «Stupid people LAIV» (vorba lui Brucan). Iată și o replică potrivită pentru astfel de îngîmfați (de altfel, semidocți – pe pariu).

În al doilea rînd, în 15 ani de educație nici măcar nu i se explică elevului/studentului cum să învețe. Dacă s-ar face un pic de lumină în această fundătură întunecată, ar putea să își răspundă și la nedumerirea de mai sus.

2) În al doilea rînd, din punct de vedere tematic și interdisciplinar, abordarea multor profesori este una limitată. Unii mi-au lăsat chiar senzația foarte deranjantă că s-ar feri să arunce vreun «După cum ați văzut probabil în cursul cutare, [chestii dintr-un alt curs decît al lui]». Probabil că acești indivizi nu își dau seama cît de dăunătoare poate fi o astfel de abordare pentru parcursul academic al studenților, care rămîn, bieții, cu niște frînturi disparate din noțiunile (prezentate în manieră voit disjunctă) care li s-au perindat prin față timp de trei ani.

M-a nedumerit și întristat oarecum acest lucru cît am învățat în România, dar am realizat anvergura fenomenului de-abia la puțin timp după ce am început primul semestru în Franța, unde am văzut că încep să fac legături (chiar și fără îndrumările frecvente și generoase ale profesorilor) între mecanisme pe care le-am văzut în cursul de chimie fizică și structuri și procese din cursul de biologie moleculară și celulară, care explica printre altele și, să zicem, ce se întîmpla în prima etapă a cursului de cicluri biologice la animale și la plante, care mai prezenta și etape ale dezvoltării embrionare pe care le-am înțeles mai bine din cursul de structuri și funcții, care făcea și el apel la biologia celulară, unde de fapt văzusem și niște aplicații ale modelizărilor din cursul de matematică, și tot la matematică mai văzuserăm niște chestii care m-au ajutat să studiez suprafețele nodale din orbitalii atomici de la chimie... și așa mai departe.

Bref, în Franța nu numai că profesorii se așteaptă ca studenții să dobîndească un ansamblu interdisciplinar de cunoștințe (care, de fapt, sînt niște instrumente, niște blocuri de bază pentru a construi fundația a ce va să vină mai încolo), dar pînă și programa este concepută în acest scop. Poate n-am „nimerit” eu unde trebuia, dar în România nu am avut nici pe departe această viziune.

3) În al treilea rînd vine evaluarea. Aici nu se mai poate arunca vina pe metodologie, căci evaluarea la o anumită disciplină de studiu se face grosso modo pe aceleași criterii de competență în toate țările care împărtășesc un același sistem educațional (spre exemplu, cel european). Actorul principal aici este, deci, profesorul, care nu are decît a viza testarea învățăceilor ca să își dea seama ce și cît din curs s-a prins de ei. Așadar, nu conținutul evaluării e buba, ci forma ei. Disting și în acest caz între mai multe piste:

Proslăvirea memoriei fotografice – cel puțin „la real”, că la literatură și limbi străine îmi închipui că nu este posibil. Adică să li se ceară studenților să reproducă raționamente văzute în curs, demonstrații de cel puțin o pagină etc. Unii dintre profesori au înțeles că de fapt ar trebui să vadă dacă studenții au înțeles ceva, așa că s-au gîndit să mai dea și...
Subiecte de teorie – care de fapt vizează tot memoria fotografică, dar la scară redusă (pentru că să definești un termen altfel decît ți s-a predat la curs este de cele mai multe ori o greșeală pe care profesorul se asigură că o vei regreta);
Absența controlului continuu și, în unele cazuri (ca la Facultatea de Matematică-Informatică a Universității București, cel puțin „pe vremea mea”), a parțialelor. Desigur că autonomia studentului este o treabă foarte plăcută, dar faptul că nu ești verificat sistematic pe parcursul semestrului este aproape o garanție a faptului că acest concept se va traduce prin două nopți oarecum albe, trecute eroic cu ajutorul a vreo 10 stacane de cafea (zisă și trotil) și/sau cîteva baxuri de Red Bull înainte de examen;
În ce privește desfășurarea evaluării, este strigător la cer gradul de fraudare, din cauza lipsei supravegherii adecvate. Este urît să spun că faptul că se poate copia relativ lejer nu face decît să încurajeze copiatul, dar este adevărul gol-goluț, că ne place sau ba. Încerc să nu generalizez, dar ce am trăit eu pe băncile amfiteatrelor românești în timpul examenelor nu mi-a arătat decît că personalului universitar parcă i-ar cădea rangul dacă și-ar îndeplini cu sinceritate funcția aia de două-trei ore nenorocite de supraveghetor. Probabil că limba română este extrem de dificilă, măcar din punct de vedere semantic, pentru că nu știu cum se face dar majoritatea supraveghetorilor mei erau niște omuleți care stăteau la catedră și își butonau telefonul sau citeau ziarul. Erau și unii cu o atitudine mai lucrativă, ce-i drept – dintr-aia de maistru, adică simțeau că e de datoria lor să își facă norma de „dat exemplu”: erau oleacă agitați pînă cînd îl prindeau pe primul care copia și îl dădeau afară din examen (asta dacă nu erau „lasă-mă să te las”, limitîndu-se pur și simplu la a le confisca fițuica) și de-abia după acest măreț eveniment se apucau de răsfoit revista, cu conștiința împăcată. (Varianta franceză: o sală imensă de peste 300 de locuri, cu cîte o măsuță și un scaun pentru fiecare student și cu cîte un supraveghetor între fiecare două rînduri de bănci; sînt oricum cel puțin 15 culoare. Iar supraveghetorul – redundantă precizare – timp de trei ore nu face altceva decît să își patruleze culoarul, oricît de profesor universitar doctor honoris causa o fi el; și nu-i cade rangul făcînd asta și mai și distribuind ciorne și foi de examen din cînd în cînd).

Deocamdată, atît. Dar, după cum am menționat la început, nu este o analiză exhaustivă. Lista rămîne, așadar, deschisă...

Prin amfiteatre

2011-02-03T11:04:00.001+02:00

Am văzut destule. Și cu destui profi. Și voi mai vedea încă cîțiva ani de acum înainte, că Informatica am terminat-o, dar acum m-am apucat de Biologie și-s de-abia anul I. E adevărat că locurile mari și largi sînt o scenă adecvată studiilor social-psihologice empirice... e valabil și pentru străzi, și pentru amfiteatre – printre altele. Și e mult mai spectaculos decît ce vezi într-o sală normală, cînd nu ai de-a face decît cu una, maxim două grupe.

M-a distrat dintotdeauna să studiez comportamentul turmei de elevi/studenți, adunați undeva ca să – chipurile – se mai lumineze. Spre deosebire de elevi, pe studenți nu îi obligă nimeni nici măcar să devină studenți, darămite să mai și participe la un curs care, judecînd după zumzete, nu prea le suscită interesul.

Există feluri variate prin care profesorul gestionează un amfiteatru. De la lipsa totală a unei astfel de inițiative, la specimenul isteric care zbiară fără a obține alt rezultat decît disprețul studenților și pînă la tipul tiranului în al cărui curs nimeni nu scoate o vorbă (mai degrabă de teamă decît din respect). Mai sînt și cei ce reușesc să mențină o ordine decentă în amfiteatru pe unicul motiv că dictează și/sau umplu tabla într-un ritm atît de drăcesc, încît studenții veseli nu mai au timp nici să mai ridice ochii din foaie. Bref, există așadar o paletă largă de stiluri pedagogice.

În România am avut parte de multe experiențe universitare triste (punctul culminant fiind un moment grotesc de jenant în care proful de analiză matematică începuse la ora 8 dimineața să zbiere în amfiteatru, în timpul examenului, de puteai să-l auzi cred și din cele două amfiteatre de deasupra și de dedesubt, la o biată studentă care i-a zis că și-a uitat și buletinul, și carnetul de student acasă – și zic „biată” pentru că în cazul ăsta era simplu, ar fi trebuit să i se spună că, în virtutea articolului țî din regulamentul universității, nu putea susține examenul și că să se prezinte la restanță și cu asta, basta). În rest, stilul normal cuprindea mici mizerioare cotidiene, cum ar fi blocatul ușii cu un scaun ca să nu mai intre studenții după prof, amenințatul cu subiecte grele la examen dacă nu se face liniște și altele asemenea. Plus remarcele curente, ca „habar n-aveți de”, „nu sînteți în stare să” și așa mai departe.

În Franța, ca reflectare a unei societăți care funcționează după niște principii de comunicare mai civilizate (softcore ar zice unii), profesorii (în general) li se adresează studenților cu «vous» («dumneavoastră») și metodele de gestiune a amfiteatrului se bazează mai mult pe rațiune și civilitate. Posibil ca asta să funcționeze la masteranzi și poate în ultimul an de licență, dar ăștia din anul I sînt niște puști care de-abia au terminat liceul și pe care nu prea îi atinge tratarea lor drept adulți capabili să se concentreze două ore.

Metoda profesorului este fix asta, o metodă, o strategie pedagogică – are prea puțin de-a face cu carisma. Cei care se bazează doar pe carismă au parte, din nefericire, de un zgomot de fond supărător.

Dacă ne apucăm să etichetăm (și să generalizăm), desigur că am putea vorbi – și, din păcate, pe drept cuvînt – de o atitudine specific românească sau de niște maniere specific românești. Dar uneori mi se face așa, foarte vag, dor de o adiere a acestui fel de a fi, doar în anumite contexte. Spre exemplu, mă tot gîndeam în cazul unor profi care erau prea delicați ca să fie autoritari că ar fi fost bine dacă ar fi reușit totuși să impună ordinea.

Timp de un semestru am „visat” la un episod care, în fine, s-a întîmplat... ieri. Mi se pare oarecum inutil să te oprești din explicație și să te uiți dezamăgit la studenții gălăgioși și să aștepți pur și simplu ca vitele să se simtă și să facă liniște ca tu să poți continua. Mi se pare mult mai eficient să te oprești și să îl obligi să iasă din sală pe primul vorbăreț pe care îți cad ochii.

Hélas, nu mi-a fost dat să văd decît ieri chestia asta. Scria proful de fizică la tablă și au început unii să vorbească. Ăsta s-a oprit, s-a întors, a reperat un grup vesel, s-a dat jos de pe platformă, s-a îndreptat spre rîndul respectiv de bănci și a făcut «Domnișoară, te rog să poftești afară. Da, da, fix cu tine vorbesc. Afară. Acum.» (de remarcat și faptul că nu a folosit formula standard de adresare politicoasă, adică numărul plural). Calm, fără să ridice vocea, cu mușchii feței total relaxați, fără să-i fremete nările și fără să-și scrîșnească dinții, dar cu o privire care biciuia. Domnișoara, după un «oui, mais...» spus fără convingere, urmat de o pauză mormîntală și de alte fulgerașe ițite din ochii profului, s-a conformat, și-a strîns catrafusele și s-a cărat.

Ieeeeiii, ce mișto e un pic de dictatură în amfiteatru, din cînd în cînd!

(Sursa imaginii)

Vorbe de duh (III)

2011-01-30T23:37:00.000+02:00

Citesc acum o serie – Lumea fluviului de Philip José Farmer – care nu e rea deloc, deși nici fabuloasă nu mi se pare; chiar dacă nu aș avea cu ce alte serii fundamentale de știință și ficțiune să o compar, oricum are niște aspecte de construcție epică pe care nu îmi permit să le critic – nu am vreo pregătire în teoria literară –, dar despre care pot zice că nu mă încîntă prea tare. În fine, una peste alta, aspectele pozitive ale seriei îmi pare că ar însuma mai mult decît cele negative.

Întîlnesc și dialoguri haioase, și mai există din cînd în cînd și cîte un personaj foarte bine construit. Mă gîndesc acum la Sam Clemens, alias Mark Twain, care se trezește și el gol și chel, alături de alte treizeci și ceva de miliarde de oameni (toți indivizii care au trăit vreodată, de la omul preistoric pînă la oamenii de la sfîrșitul secolului al XX-lea/începutul secolului al XXI-lea, cînd se pare că specia umană își găsește sfîrșitul), reînviat pe malul unui mare fluviu. Cu toții sînt buimaci, isterici sau undeva între și nu înțeleg cum, cine și de ce i-a zvîrlit acolo. În fine, după cîteva zeci de ani, după ce crapă cam o jumătate din cei treizeci și ceva de miliarde de oameni, că se bat ca chiorii, unii mai gospodari reușesc să meșterească diverse nebunii. La mare preț sînt ambarcațiunile, pentru că e plin de curioși care nu mai au liniște pînă nu ajung în amonte, în punctul de origine a fluviului, ca să îi cunoască pe așa-numiții Etici – misterioasele ființe care i-au înviat din morți. Sam Clemens e căpitanul unui maiestuos vapor și e înfățișat de Farmer ca un tip esențialmente non-violent (deși „trebuie” să ajungă așa pentru a își putea îndeplini visul de a naviga în sus pe fluviu), morocănos, contradictoriu, impulsiv dar în același timp sensibil, iar rezultatul global e că mie îmi este foarte simpatic acest personaj.

Fost scriitor în viața lui de pe Pămînt, desigur că este și la nivel al discursului extrem de inventiv. Nu pot da un citat exact, dar îmi permit să sintetizez mai multe injurii pe care le arunca el diverșilor din jur... ajungînd la o chestie pe care m-aș amuza să i-o trîntesc în față cuiva, cîndva:

Chiar de-ar crește creierul ăla al tău de pitecantrop de o mie de ori, tot ți-ar mai rămîne loc în scăfîrlie ca să-ți zăngăne!

Vorbe de duh (II)

2011-01-29T01:18:00.001+02:00

« La culture, c'est comme la confiture : moins on en a, plus on étale. »

Banc

2011-01-26T19:57:00.000+02:00

Trei studenți așteptau să intre în examen. Erau ascultați unul cîte unul. Primul intră ăl' „mediu” (nu era nici prost să dea în gropi, dar nici foarte pregătit). Trec cinci minute, zece, în fine iese ăsta, iar ceilalți doi îl întreabă cum a fost.

— Păi cum să fie... m-am descurcat, a fost ca o discuție între profesor și student.

Intră apoi studentul inteligent. Trec cinci minute, trec zece, iese în fine și ăsta și ceilalți doi îl întreabă cum a decurs examenul.

— Bine, a fost în regulă... a fost ca o discuție de la profesor la profesor.

Intră și al treilea, ăl' mai nătîng. Stă și el cinci minute, zece și cînd iese îl întreabă ceilalți cum fu.

— Păi bine, a fost ca o discuție de la preot la preot.

— Cum adică, bă?

— Adică el mă întreba nu-știu-ce, eu mă uitam ca trăsnit la el și-mi făceam cruce... și dup'-aia mai răspundeam la cîte ceva, la care profu' se uita la mine ca trăsnit și-și făcea el cruce.

Conspirația becurilor

2011-01-25T19:32:00.001+02:00

Secolul XXI se anunță... promițător. Trendul care se prefigurează încă de la sfîrșitul anilor '90 este că apar tot felul de instanțe care dictează ce și cum să se facă pe lumea asta: de la cultivarea și comercializarea legumelor și fructelor cu un gust atîta de asemănător cu al celofanului de te și miri cum de se poate să obții o roșie atît de proastă, la numărul deranjant de mare de producători industriali francezi de produse lactate în care nu mai bagă decît lapte pasteurizat (rezultatul fiind de obicei o brînză fadă, de care mai bine te-ai lipsi), la controlul pasagerilor pe unele aeroporturi americane dotate cu aparate care „văd” prin haine și avînd un operator uman în spatele lor, la obligativitatea unor localități (state?) europene de a instala alarme anti-fum în apartamente și în case pentru ca securitatea socială să se prindă dacă fumezi, caz în care să te suprataxeze pentru orice rahat de serviciu, și tot așa.

Una dintre aceste ultime măsuri este interzicerea producerii de becuri cu incandescență de 100 și, pare-mi-se, chiar și de 75 de wați. Desigur, această inițiativă se vrea a servi unui scop nobil – protejarea mediului înconjurător. Pesemne că interzicerea producerii electrocasnicelor a căror clasă energetică nu ar fi „A” ar fi ruinat niște industrii, așa că au fost atacate... amărîtele de becuri.

Și asta în ce context? Păi este evident, în contextul în care se ține morțiș ca becurile economice să cîștige teren, în timp ce alte alternative de iluminat se reduc la leduri (hai să fim serioși...) sau la lămpile cu halogen. Care becuri halogen, pentru cine nu știe, consumă al dracului de mult: un lampadar dintr-acela de doi metri, cu intensitate luminoasă reglabilă, funcționează cu un astfel de bec de putere de nici mai mult, nici mai puțin de 500 de wați!

Clar, conspirație a industriilor și a guvernelor...!

Tot au un avantaj lămpile astea cu halogen: degajă mai multă căldură decît becurile cu incandescență, deci sînt mai eficiente (în România și în alte țări năpăstuite de tot felul de zburătoare nocturne enervante) la prăjitul de insecte și de fluturi. (Atenție, totuși, la pisici curioase care se furișează pe birou, inspectînd becul lămpii de la o distanță de doi milimetri și mijind ochii ai căror pupile ajung să aibă grosimea unui fir de ață, de te și miri cum de nu orbește biata mîță.)

Lăsînd gluma la o parte, țin să le urez deștepților care au stat la baza acestei decizii, cu toată sinceritatea de care sînt eu capabilă, să chiorască cît mai repede și să se trezească după ce-or crăpa că iadul există, că sînt azvîrliți acolo și că sînt puși pentru veșnicie să împletească cordeluțe din păr de cal la lumina becurilor de 40 W. (Evident, iadul ăsta al lor nu dispune nici de lumînări, nici de oftalmologi.)

Revizitînd impresionismul

2011-01-25T00:21:00.001+02:00

Pînă la urmă, am apucat expoziția Claude Monet de la Grand Palais în ultima zi. Ar fi fost păcat să nu o văd. Multe dintre tablouri veneau de la diverse muzee din Paris, ce-i drept, dar multe erau aduse din alte orașe din Franța, de la muzee europene și chiar din Statele Unite; altele fuseseră împrumutate din colecții particulare. Mai rar să le vezi pe toate reunite într-un singur loc.

Claude Monet – Impresie. Răsărit de soare (1872)

Claude Monet (1840-1926) a fost un pictor impresionist. De fapt, numele stilului provine de la un tablou de-al său, realizat în 1872 și reprezentînd un răsărit de soare deasupra portului Le Havre. A fost expus în 1874 cu ocazia primei ediții a „Salonului din Paris” organizat de Societatea anonimă a artiștilor pictori, sculptori și gravori. Titlul său, Impresie. Răsărit de soare, luat în derîdere de criticul de artă Louis Leroy, a dat denumirea curentului care avea să devină cunoscut în istoria artei drept impresionism.

Ca un mic amănunt nesuferit, tocmai acest tablou nu a figurat între titlurile expuse, pentru că este proprietatea muzeului Marmottan-Monet (tot din Paris), a cărui conducere s-a gîndit să întindă coarda cît se poate de mult: refuzînd să îl împrumute în vederea expoziției, avea intenția de a îi forța pe cei interesați să se deplaseze pînă în arondismentul al 16-lea ca să îl vadă. („Românismele” sînt universale...)

Claude Monet – Coțofana (1868)

Dintre impresioniști, cel mai mult îl îndrăgesc pe Monet. Lucrările lui vibrează de sensibilitate, iar felul în care tratează lumina este de o măiestrie pe care nu am mai întîlnit-o în altă parte. Mă impresionează felul în care, prin tușele lui generoase și dezinvolte, reușește să capteze esența subiectului, fără ca privitorul să simtă că ar pierde ceva prin așa-zisa neglijare a detaliilor – mai bine zis prin trecerea acestora în plan secund.

Ceea ce poate părea la început o obsesie de-a lui Monet pentru apă este de fapt „scuza” lui pentru a capta feluritele moduri de răsfrîngere a luminii, îmbogățind astfel paleta – oricum, largă – de înfățișări pe care le poate lua peisajul în momente diferite ale zilei și în condiții meteorologice diferite.

Claude Monet – Nuferi (1914-1917)

Ce am văzut astăzi cu mai multă claritate decît înainte este că se poate vorbi despre o reducere treptată a liniei orizontului, pînă la dispariție, moment în care rămîi de fapt captiv în peisaj, fiind în același timp aproape forțat să reflectezi asupră-i.

De asemenea, nu poți să nu fii izbit de sentimentul că multe dintre operele mai timpurii par a pregăti marea sinteză, perioada celebrilor nuferi, cărora Monet le-a dedicat adevărate epopei pe pînză în ultima parte a vieții, cînd îi picta de pe malul lacului aflat pe proprietatea sa de la Giverny. În special în aceste lucrări se poate vedea cum cele două domenii (celest și acvatic) se pot acum îngemăna nestingherite într-un singur plan, întrucît orizontul a fost „abolit”.

Alt punct de interes al expoziției (pentru mine) l-a constituit faptul că au fost prezentate foarte multe serii de tablouri – lucrări înfățișînd același subiect în perioade diferite ale zilei sau ale anului ori provenind din etape distincte ale vieții pictorului. O serie celebră din care au fost prezentate vreo patru tablouri este cea a Palatului Parlamentului din Londra, privit de Monet de peste Tamisa. (Nu erau cele de mai jos, însă le afișez pentru ilustrarea conceptului de „serie”.)

Mai în glumă, mai în serios, ar fi cazul să îmi mai însemnez o treabă: să nu îmi mai boscorodesc vederea asta care își rîde-n barbă de mine și care mă îndeamnă să îmi schimb ochelarii cît mai repede, pentru că, uite, de fapt chiar și fără transfigurare artistică pot să zic că privesc lumea într-un mod... impresionist! În orice caz, îmi este clar (sic!) că gradul de „focalizare” a ochiului meu drept are același randament în claritate cu cel al peisajelor lui Monet...

Despre învățare

2011-01-23T03:18:00.000+02:00

Aruncam o privire pe niște ciorne nepublicate (și pe care nici nu cred că le voi transforma în articole prea curînd), în încercarea de a-mi face „curaj” să vorbesc despre un subiect pe care cam toată lumea îl consideră fumat... și despre care oricum voi vorbi la un moment dat, pentru că înseamnă mult pentru mine; despre asta, însă, altcîndva.

Cum mă uitam eu pe ciornele alea, îmi cad ochii pe schema de alături, pe care încercam să o folosesc ca material didactic pentru a explica cum văd eu procesul de comunicare; și bag de seamă că, de fapt, se potrivește foarte bine cu observațiile pe care le-am făcut de-a lungul primului semestru de BCST. Și anume:

Cineva, un emițător (să luăm cazul profesorului) are de transmis niște informații. Găsește un mod adecvat de a le expune, alege un canal de comunicare și îi dă drumul – adică emite mesajul, care mesaj parcurge canalul (să zicem că e cazul unei expuneri în amfiteatru și că deci comunicarea se face prin viu grai), poate suferi contaminări de la context (spre exemblu zumzetul de fundal din sală) și pînă la urmă este recepționat de student.

Să recapitulăm: din ce se vrea transmis, o anumită parte este transmisă efectiv, iar din aceasta din urmă doar o anumită parte îi parvine receptorului. (Desigur, cele trei mărimi pot fi și egale, nu este musai să existe diferențe, adică să aibă loc pierderi de conținut.)

Din ce îi parvine receptorului, doar o anumită cantitate va fi propriu-zis auzită, ascultată (studentul este un specimen cu o minte zburdalnică și inventivă, foarte dibace în a face abstracție de „aici” și „acum” pentru a-și putea construi în liniște fabulațiile). Din mesajul pe care studentul l-a captat, e posibil ca ceea ce înțelege să constituie doar un fragment din acest mesaj. Bineînțeles că, pentru a putea vorbi de învățare, e nevoie ca o parte din ceea ce a fost înțeles să fie și reținut.

(Cum se testează efectiv că ceea ce a fost reținut este în continuare valabil după ce s-a scurs un timp mai lung sau mai scurt – asta e altă gîscă în altă traistă.)

Aceste „denaturări” pe care le suferă mesajul transmis, între forma lui inițială și cea finală, constituie un proces care, dacă te gîndești bine, are un aspect curgător și fără sughițuri. Astfel încît nu e rar ca pe undeva să te „păcălească”; ca personaj aflat la celălalt capăt al firului, studentul (receptorul) poate face niște confuzii riscante: să creadă că a reținut în totalitate ceea ce a recepționat (pentru că prospețimea expunerii eclipsează etapa necesară a înțelegerii, care astfel nu se mai desfășoară); sau să creadă că efortul captare-înțelegere anulează investiția necesară pentru a și reține aceste informații – ca să dau doar două exemple.

Nu mai rămîne decît de repetat de multe ori acest proces într-un interval comprimat și... iată explicația fenomenului pe care îl constată cu uimire mulți studenți care își dau seama că, deși datele de care au nevoie nu sînt „mare brînză” luate individual, ele presupun totuși o sforțare deloc neglijabilă întru înțelegere-reținere-aprofundare; dacă nu sînt dispuși să o facă, și încă din timp (adică de-a lungul întregului semestru și cu regularitate), vor avea parte de ceva frustrări în sesiune.

Simt că după primul semestru dețin niște noțiuni-cheie pentru ce va urma de acum încolo; în același timp, văd și că am învățat pas mal de choses, în special acolo unde am buchisit eu pe cont propriu.

Învățatul e ca un joc din piese Lego: dacă ai vedea din start rezultatul final, te-ai cutremura și ai zice că nu se poate sau că e prea greu, dar dacă te apuci de clădit cu răbdare și dacă te ții de planul pe care ți l-ai propus, ajungi departe. Diferența e că, în principiu, construcția din piese Lego e „gata” în momentul în care copiază un plan predefinit, în timp ce învățatul e o îndeletnicire care ține toată viața. (Or exista oare și inși care consideră că nu mai au ce învăța? Ha.)

Primul semestru. Bilanț

2011-01-17T19:33:00.003+02:00

În 2010 m-am... reinventat. (Dacă nu te reinventezi constant, înseamnă că fie ești mort, fie te apropii de. Sau că ești un de-ăla cu idei puține și fixe – ceea ce în vocabularul meu echivalează cu o injurie, deci nu discut acest caz.)

Am renunțat la ce aveam (la minunatul meu pisoi portocaliu, prietenul meu la bine și la rău din ultimii patru ani... ah, și la un acoperiș în București) și la ce făceam (aveam un job foarte bun în IT, de pe urma căruia cîștigam decent chiar și în vremurile astea tulburi, și niște colegi de la care am auzit în trei ani mai multe bancuri porcoase decît în toată viața mea), mi-am luat licența în informatică și am plecat peste... țări ca să mă apuc în Franța de studiile pe care îmi doream cu ardoare să le fac de nouă ani încoace – biologie.

Deocamdată sînt în ceea ce se cheamă un „portal BCST” (biologie / chimie / științe ale Terrei), parcursul „Biologie” urmînd să mi-l aleg de-abia în anul următor. Am terminat săptămîna trecută primul semestru (din cele șase de licență). «One down, five to go» ar fi o abordare simplistă. Îmi este evident că nu e decît prima parte a poveștii, pentru că a ajunge în cercetare presupune să ai cel puțin un doctorat, dar pînă acolo mai e cale lungă, așa că cel mai înțelept e să iau totul pe tronsoane: deocamdată, așadar, licența.

Îmi voi urmări în timp „evoluția” și simt că e cazul să notez, în acest sens, niște observații care țin de acest prim semestru:

Prima constatare e că a trecut al naibii de repede acest prim semestru, parcă nici nu am avut timp să mă dezmeticesc de-a binelea.
Mă iau în continuare la trîntă cu franceza, dar parcă ies ceva mai puțin șifonată decît în septembrie. Nu știu cum or face ăia care „se nasc învățați” sau care „nu greșesc niciodată”; bănuiala mea e că nu există și că pînă și în spatele celor care sînt maeștri într-un domeniu se ascunde multă trudă construită iterat, uman, adică nimic care să se facă printr-un pocnet de degete abracadabristico-magic. Chiar dacă mă înșel, proporția acestor virtuali „magicieni” fiind cvasi-neînsemnată, nu prea contează în compoziția generală.
Apropo de învățat: nu știu de ce naiba, dar îmi trebuie mai mult timp decît îmi închipui inițial că am nevoie pentru a înțelege și a aprofunda un subiect. Finalmente, ajung să vorbesc cu naturalețe despre acel lucru și i-l pot explica oricui (parcă Einstein era cel care zicea că nu stăpînești cum trebuie un subiect decît dacă i-l poți explica bunicii, iar ea să te înțeleagă). În momentele acelea, îmi vine greu să pricep de ce niște lucruri pe care acum le văd ca de bun-simț mi s-au părut la început încurcate. Am avut revelația asta în cîteva rînduri, cînd le explicam unor colegi niște puncte esențiale de biologie moleculară. Mă ascultau cu atenție și înțelegeau ce spuneam (motivul pe care l-au invocat pentru a justifica faptul că nu s-au „lipit” de curs a fost că discursul profesorului era încîlcit și neinteresant, deși mie nu mi s-a părut a fi așa nici pe departe). Și totuși, nu le povesteam cine știe ce minunății, le explicam niște mecanisme fundamentale, dar probabil că faptul că le asimilasem și că le integrasem într-o manieră proprie îmi permitea să fac o expunere care li s-a părut și lor, în fine, clară.
Un punct extrem de important și pe care îl văd de-abia acum, în final, e că strategia mea de a mă preocupa intensiv-obsesiv de subiectele care îmi suscită interesul nu este bună în planul formal al... evaluării. Materiile care nu m-au interesat în mod deosebit au rămas la urmă, drept care nu am reușit să le pregătesc cum mi-aș fi dorit pentru examenele sau parțialele finale. Sînt chiar enervată pe mine din cauza asta. Nu am încă rezultatele și sînt sigură că notele nu sînt nici pe departe dezastruoase, dar dacă aș fi lucrat susținut și constant la fiecare subiect, global ar fi fost mai bine. Deși pînă la urmă trebuie făcut un compromis între cît de bine vrei să aprofundezi în particular anumite subiecte și cît vrei să dai bine în catalog.
Niște detalii mai prozaice:
- După un semestru, văd foarte clar ce anume nu vreau să fac. Biologia integrativă, fiziologia (în special animală) nu mă pasionează nici pe departe. În orice caz, scara la care vreau să lucrez nu este cea a organismului, ci este cea microscopică – chiar subcelulară. Mă interesează tot ce ține de biologie celulară, de biologie moleculară, de genetică. Că voi merge pe bio-mol, bio-cell, genetică, microbiologie sau virologie – e prea devreme să știu, însă cel mai probabil va fi ceva din zona aceasta.
- L1S1 a fost pentru mine un semestru de înduioșătoare reconciliere cu chimia. (Găseam că subiectul este respingător – în liceu am avut numai profesoare incompetente la chimie.) Aici, în schimb, cursul a fost atît de interesant, profesorul l-a prezentat de o manieră atît de clară și de structurată, iar profesoara de TD (să zicem „seminarii”) a lucrat cu noi atît de sincer și de eficient, încît a ajuns să mă fascineze acest curs. E drept, a fost mai mult chimie fizică, nu știu cum vor sta lucrurile semestrul următor, spre exemplu, cînd vom avea un curs de introducere în moleculele organice. Însă tot ce am văzut acum – de la cum se poate descrie localizarea probabilistă a electronilor în jurul nucleului atomic, implicînd noțiunea de orbitali atomici, la felul în care se combină acești orbitali atomici pentru a forma orbitalii moleculari („simpli” sau hibrizi), fapt ce îți permite să deduci scheletul σ și apoi să studiezi sistemul sau sistemele π și, deci, să înțelegi geometria moleculei – a fost de-a dreptul captivant.
- Ca o urmare logică a ultimelor două subpuncte, mă întreb destul de serios dacă la sfîrșitul semestrului al doilea ar fi cazul să îmi aleg, pentru înscrierea administrativă în anul al doilea, parcursul de biologie sau de biochimie. Trebuie să mai „meditez”, să văd cu ce impresii rămîn pe urma cursului de introducere în moleculele organice.
- Nici francezii ăștia nu sînt ași în organizare... pun piciorul în prag că să îți alegi parcursul imediat după S2, cînd de fapt diferențele nu apar în S3, ci în S4 (adică semestrul al patrulea, i.e. al doilea semestru al anului II). Lucru care îmi pică foarte prost, de altfel, pentru că aș fi avut o panoramă mult mai cuprinzătoare a chimiei la sfîrșitul semestrului al treilea, care e comun și la biologie, și la biochimie. În fine. Mai e ceva pînă acolo. Dar trebuie să rețin undeva în fundul minții posibilitatea de a face un pic de gît cînd va fi cazul să aleg parcursul, că poate ajunge la urechile cui trebuie și că poate reușesc, în consecință, fie să aleg parcursul după S3, fie să mi-l modific dacă l-am ales după S2.
- Pfuai, era să uit, bine că am scăpat de geologie!
Încă o dată, poate de data asta mă-nvăț minte: nu trebuie să mă înham la mai multe chestii decît pot duce. Mi-am zis că dacă tot sîntem obligați să studiem o limbă străină timp de două semestre (în S2 și în S3), ar fi o idee să scap de engleză (asta e opțiunea implicită la care te înscriu ăștia) și să mă apuc de rusă. Problema e că rusa începe de la zero doar o dată pe an, nu o dată pe semestru, așa că pentru a o putea lua ca opțional în semestrul al doilea, în detrimentul englezei-aproape-obligatorii, ar fi trebuit să îmi asigur de pe acum fundamentele. Am încercat așadar să particip la curs ca auditor liber, însă din cauza programului încălecat (ajungeam încontinuu cu vreo 15-20 de minute mai tîrziu și trebuia să plec cu vreo 15 minute mai devreme, ca să ajung la cîte un laborator), nu am reușit să fac față nervos și am abandonat. Mă gîndesc cu amar că poate asta a fost ultima mea ocazie să mă apuc să învăț rusă într-un cadru organizat și cu o profesoară a cărei limbă maternă e rusa... dar, în fine. Acum mă agit degeaba. Poate altcîndva. Trebuie să o trec pe lista de „lucruri de făcut înainte să crăp”.
În sistemul francez, față de cel român, începi de la elemente de bun-simț, nu ți se trîntesc sub nas de la bun început întrebările-capcană sau cele „imposibile”. Adică ți se dă timp să înțelegi, să asimilezi și să îți definești un stil propriu de a trata o problemă, strategie care nu te condamnă din start la eticheta de „tîmpit” pe care ți-o atribuie sistemul în România. Altfel, studentului nu i se cere marea cu sarea, nu trebuie să arate înainte de licență că el e Superman. Dacă ești mereu la zi cu ce s-a făcut și dacă mai pui un pic și osul la treabă, nu e greu să ai o notă satisfăcătoare. Vrei mai mult – muncești mai mult, clar, dar nu am întîlnit pînă acum tendința dezumanizantă de a-i inculca studentului ideea că e prost făcut grămadă.
Malgré cela, o majoritate zdrobitoare e constituită din studenți dezinteresați sau puturoși.
O ultimă constatare: e mișto în cei 9 m² pe care mi i-a dat CROUS-ul, dar... e foarte greu fără pisică. Acum nu mai am nici scuza că aș dialoga cu ființa îmblănită, deci trebuie să admit că mă aflu în situația de «Omul începuse să vorbească singur» – vorba poetului.

Una peste alta, e bine. Fac ceva ce mă justifică în fața mea, ca individ. Nu pierd vremea aiurea cîștigînd niște bani cu care să-mi cumpăr gadget-uri cu care să încerc să-mi umplu golurile din viață (pe care nu vreau să le admit). Acum nu mai am goluri, am... prea puțin timp. Ha. Antipodul plictiselii. (Unde „plictiseală” mi se pare a fi unul dintre cele mai absurde cuvinte cu putință.)

Moment artistic

2010-11-28T13:25:00.002+02:00

Pe bune, chiar are sens. Dar îl capătă la puțin timp după șocul inițial (momentul confruntării: cînd dai prima oară ochii cu propriile note de curs).

Geotropismul și potențialitatea

2010-11-12T21:56:00.001+02:00

Poanta de azi (profu' de biologie vegetală, din nou):

Am zis că rădăcina are un geotropism pozitiv, da? Cine garantează asta? Statolitele care se găsesc în capișon^*, exact; sînt incluziuni de amidon care acționează în același sens cu gravitația terestră. În schimb, tulpina are un geotropism negativ. Orice i-ai face, tot în sus va crește. De ce? Nimeni nu poate să spună exact de ce. [Rîsu-i caracteristic, bizar, hohotitor și contagios, de-ți vine să rîzi... chiar dacă nu-ți vine să rîzi]

Cine știe, poate că veți putea voi să explicați, ca viitori cercetători. Toți de-aici sînteți potențiali laureați Nobel. [Murmure de neîncredere și de dezaprobare]

Ba daaa, așa e! Cu toții sînteți potențiali laureați Nobel [pauză dramatică]... așa cum sînt și eu potențial miliardar de fiecare dată cînd joc la Loto. [Același rîs bizar, prelung]

^* fr. „coiffe”, nu știu cum naiba i-o zice pe românește

Mărunțișuri care mă seacă (III)

2010-11-06T02:29:00.005+02:00

Subiectul de azi: „Despre cum să frîngi spirite în sistemul educațional”

Introducerea nu are de ce să fie lungă. E foarte simplu; dacă tu (ca profesor) îți propui să tai elanul studentului, nu e nevoie decît să aplici una dintre cele două metode: fie să îi inculci ideea că e prost făcut grămadă în raport cu tine și că așa va sta treaba mereu, fie – și aici e nevoie de ceva mai multă finețe machiavelică – să îl determini să realizeze că tot ce a încercat el să pătrundă e inutil într-un context formal pe care tu îl stabilești – examenul.

Pornind de la niște cazuri particulare, aș face inducția că prima „metodă” este folosită cu bună știință, în timp ce în cazul celei de a doua e foarte probabil să nu se pună problema „fineței machiavelice”, întrucît este din păcate o treabă neintenționată.

Ca să nu mă mai lungesc, trec la cele două studii de caz.

Varianta mioritică...

Am petrecut destul de mult timp în sistemul de învățămînt românesc pentru a îmi face o idee generală despre cum funcționează frîntul spiritului, idee care în tușe mari oglindește starea reală de fapte. Începînd din gimnaziu, continuînd într-o măsură mai accentuată în liceu și atingînd (scuzați clișeul) culmi paroxistice în facultate, dezgustătoarea tactică a profesorului care-le-știe-pe-toate și care nu e niciodată sensibil la eforturile sincere ale elevului/studentului de a pătrunde în profunzimea subiectului e o chestie a naibii de eficientă și și mai a naibii de perfidă: nu mi-am dat seama de efectele ei decît după mult timp, cînd am realizat că îmi formasem pe nesimțite o preconcepție, de altfel foarte dăunătoare, și anume de a privi drept nedemnă cererea de lămuriri suplimentare sau elaborarea și analizarea unor scenarii ipotetice pertinente. După ce ți se aplică în mod sistematic un tratament părtinitor și ridiculizant, livrat cu un aer superior, plictisit sau chiar scîrbit, ajungi să crezi că e într-adevăr de rău augur să pui întrebări în general; în particular, ți se cam taie să mai gîndești și în perspectivă și să cauți soluții alternative.

Rezultatul formal, vizibil, s-a concretizat în examene (în facultate) la analiză matematică, limbaje formale și automate, calculabilitate și complexitate, analiză numerică, programare logică, algoritmi și structuri de date, algoritmica grafurilor, arhitectura sistemelor de calcul (și încă altele, dar pe care le-am uitat) în care ți se cerea să repeți demonstrații complexe (de cel puțin o pagină) făcute în curs, evident în manieră identică, sau în care ți se cereau definții memorate fotografic, sau în care pur și simplu trebuia să reproduci conținutul cursului al cărui titlu îți pica pe infamul bilețel.

Ca să nu fiu complet răutăcioasă, precizez că vorbesc despre Facultatea de Matematică și Informatică din cadrul Universității București și că, spre cinstea lor, cîțiva profi au mers complet în contra curentului ăstuia îndobitocitor și vetust și au formulat subiecte de examen de așa manieră încît să incite studentul să gîndească în nume personal, să elaboreze strategii proprii și să ajungă la rezultate noi bizuindu-se pe înțelegerea și munca prealabile. Pentru a da cîteva exemple de astfel de materii cu astfel de profi, amintesc algebra, geometria computațională, sistemele de operare, arhitectura sistemelor de calcul (alt prof, de fapt responsabilul de laboratoare), logica matematică, metodele de dezvoltare software, programarea procedurală, programarea orientată-obiect (și alte cîteva de care nu îmi mai amintesc).

Rezultatul mai subtil al chestiei ăsteia e că, după o licență sau un masterat la o facultate guvernată de o tagmă de profesori care rescriu definția profesiei lor în acest mod reprobabil, ai tendința să gîndești în șabloane și să preferi metodele-șablon, iar spiritele mai impresionabile, așa, ca mine, s-ar simți de-a dreptul prost în cazul în care ar trebui să îi ceară unei autorități niște lămuriri.

Fac o paranteză aici pentru a preciza că, totuși, nu sînt o ființă chiar așa de „impresionabilă” și că temperamentul și excentricitățile unui profesor nu sînt un obstacol dacă individul în cauză, după ce își face numărul de mici răutăți, îți lasă impresia că de fapt are o zi împlinită dacă a reușit să ajute măcar o singură persoană să avanseze calitativ întru explorarea subiectului respectiv. Un caz concret a fost un individ de milioane cu care aveam laboratoare și seminarii, cu ciudățeniile și cu fixurile lui, dar de la care am învățat mai multe despre informatică și despre oameni decît de la toți ceilalți profesori la un loc. Particularitățile lui erau (sînt?) un misoginism evident și o tendință destul de puternică de a-i ridiculiza pe studenți, dar în esență îi plăcea la nebunie ceea ce făcea și avea o metodă didactică formidabilă. Ah, și un debit verbal de neegalat. Nu se dădea la o parte cînd aveai nevoie de ajutor, dar trebuia să treci de un fel de selecție: să treci de barierele lui... particulare. Cum m-am ținut tare, pentru că mă interesau extrem de mult materiile respective, pentru că ce se cerea studenților la modul general mi se părea a fi la un nivel inferior capacităților mele, cum aciditatea lui mi se părea finalmente simpatică și cum mi se rupea în paișpe de misoginismul lui, într-un timp foarte scurt am ajuns să am o comunicare extrem de eficientă, de un ajutor neprețuit, cu acest individ, hîm, ~ddra sau domnul Drăgulici (dom' profesor, dacă vă căutați vreodată pe Google poate ajungeți să citiți și schița asta de portret și să vedeți că ați fost un adevărat far călăuzitor pentru unii studenți, haha, știu că vă dați în vînt după hiperbole de-astea).

...et ailleurs

„Metoda” asta prin care îl faci pe student să simtă că, la nivelul formal al examenului, elanul lui este cvasi-inutil și care, repet, cred că nu este nicidecum un act conștient, e ceva ce nu am întîlnit prin peregrinările mele prin sistemul educațional românesc, deși pun pariu că pe undeva există. Așa că mă voi referi strict la un exemplu concret de pe-aici, de pe la U-PSud 11.

Desigur că e gentil să concepi niște subiecte de examen prin care să îi permiți ăluia care nu s-a spart cu învățatul, dar care are totuși o idee generală corectă, să ia un punctaj care să se învîrtă în jurul notei de trecere, dar totuși subiectele astea ar trebui să vizeze și ele niște cunoștințe dobîndite și să implice o înțelegere rezonabilă a unor fenomene, mecanisme.

Adică una e să îi ceri studentului să știe care e înțelesul unui termen dintr-un cuplu de termeni și alta e să faci un enunț care, înafara faptului că cere să faci această distincție, nu vizează decît abilități pe care le are și un copil 1) care vede bine, 2) care știe să distingă două litere din patru și 3) care e capabil să numere pînă pe la 50.

Serios. Am avut un astfel de exercițiu. (Parte subiectivă: mă simt ofensată, în primul rînd pentru că asta se întîmplă la materia care mă interesează cel mai mult și pentru care am citit cel mai mult înafara materialului de curs, și în al doilea rînd pentru că profesorul în cauză e unul căruia pînă mai azi i-aș fi dat 19,5/20 într-o evaluare în sinea mea – e cineva care părea că are o viziune extrem de largă și că e mult mai interesat ca oamenii să priceapă logic niște mecanisme și să poată face inferențe decît să se piardă în detalii inutile sau în acumulări cantitative dar superficiale de cunoștințe. Altminteri, individul e adorabil: a suportat cu răbdare scurtele 3-4 întreruperi per curs pe care le provocam punînd întrebări – evident pertinente – și la care a răspuns, aparent, cu plăcere. Ha, m-a și recunoscut cînd s-a apucat să distribuie foile și a ajuns în dreptul meu.)

Nu este poate destul de clar, dar explic imediat. Întîi, un microbreviar teoretic: ADN-ul e o chestie extrem de utilă, fără de care nu poți să exiști, și care se găsește (cu mici excepții) în fiecare celulă, în formă identică, doar că se exprimă diferit în funcție de țesutul în care se află celula respectivă. E făcut din nucleotide – niște asamblaje între o pentoză (un glucid), un fosfat și o bază azotată. Baza asta azotată e un ciclu simplu (adică niște atomi care se leagă între ei în așa fel încît ultimul atom se leagă de primul) sau dublu (adică două cicluri simple care se „lipesc” unul de altul). Nu e deloc dificil: ciclu simplu înseamnă că structura aia (în contextul acizilor nucleici) se numește științificește pirimidină, iar dacă ciclul e dublu i se zice purină.

Ce cere enunțul: să numeri cîte baze azotate de tip purinic se găsesc într-un cîrnat de vreo sută de astfel de baze, desemnate fiecare printr-una din patru litere (A, C, G, T), scrise evident fără spații sau alte delimitări între ele și pe o foaie A4, pe partea lungă. Liek, srsly, WTF?! Ce se cerea era să știi că nu ai de numărat decît aparițiile de A-uri și de G-uri și... să stai ca prostul și să numeri. Atît. În mod absolut era vorba despre asta, pentru că l-am oprit pe profesor cînd se plimba printre mese și l-am întrebat, cu aerul cuiva care tocmai a văzut un Unicorn Roz, dacă vrea să știe dacă știm ce sînt alea baze purinice sau dacă vrea într-adevăr să numărăm. Răspunsul, sec și descumpănitor, a fost că nu îl interesează justificarea sau altceva, ci că vrea doar un număr. Am îngăimat un «Oui, d'accord», expresia mi s-a transformat în cea a cuiva care tocmai a văzut doi Unicorni Roz, am numărat, renumărat și paranumărat, și, în pofida ubicuului meu formalism academic ireproșabil, am răspuns cu ceva în genul: «il y a tant des bases puriques dans le brin (a) combien des A et des G on trouve là... 47?!» Na, fir-ar a dracului de treabă, depunctează-mă dacă poți.

Ce ironic. Toată mizeria asta se întîmplă la cîteva zile după ce am început să rumeg temeinic ideea că examenele reflectă global cunoștințele și deprinderile însușite de studenți, aceștia văzuți ca masă. Tocmai mă împăcam cu gîndul și analizam pe îndelete mărimile și probabilitățile implicate. Rahat, iar trebuie să amîn raționamentul.

Limba franceză și micile exasperări

2010-10-26T22:33:00.001+03:00

Va mai lua mult timp să îmi depășesc ceea ce percep eu a fi un handicap lingvistic (aș fi preferat să fi ajuns într-o țară anglofonă, dar asta e), însă cred că sînt undeva pe drumul cel bun. Totuși, îmi pare că nu numai eu îmi pun întrebări tîmpite, și nu numai eu mă oftic la anumite amănunte de limbă care îmi par incoerente în virtutea structurii lingvistice pe care mi-a imprimat-o limba maternă. Am avut, bineînțeles, un mic șoc să îl aud ieri pe profu' de biologie vegetală (și ăsta tot străin) făcînd:

Et vous voyez, là, que sur le rhizoderme il y a des poils absorbants. Qu'est-ce qu'ils font, eux? Mais l'absorption, bien sûr! Euh, je ne vois pas pourquoi il y a un "p" là, dans "l'absorption", et puis il n'y en a pas, dans les "poils absorbants", mais c'est comme ça. Allez, allez, on continue!

Chicotii cînd mi-am adus aminte de cît de mult m-a frustrat faptul că a trebuit să îmi mîzgălesc acasă primul curs de chimie în care am vorbit despre spectre de absorbție și de emisie, cînd cu dicționarul în față am realizat că de fapt vorbim de „spectre d'absorption”, dar despre „photons absorbés”.

Mărunțișuri care mă seacă (II)

2010-10-20T21:31:00.002+03:00

Trebuie că îi foarte mișto, extrem de plin de sens să fii prof, să vezi un amfiteatru plin-ochi înarmat pînă în dinți cu ustensile de scris și curiozitate, dispus să capteze toate firfirelele de informație pe care, în imensa-ți generozitate, binevoiești să le oferi din prestigiosu-ți izvor de cunoaștere și să citești cu mulțumire expresiile de revelație de pe fețele studenților. Doar că nenea ăsta pe care îl am eu în vedere aici nu e așa, ci e, dimpotrivă, de-a dreptul acru, nepopular și mereu ursuz: pare că nici măcar nu îi face plăcere să predea ceva din aria lui de specialitate.

Mai trîntești cîteva tente personale (o coafură fistichie pe care ai dat vreo 50 de euro, niște tricouri pe care le regăsești mai des pe generația emo-house și niște blugi mulați pe fund) și începe deja să devină amuzantă descrierea. Problema nu e nici pe departe asta, ci tipul de prof-care-se-cocoață-singur-pe-culmile-grandomane-ale-unei-superiorități-închipuite, pozînd-în-ăla-care-cere-respect-fără-să-îl-inspire (a se vedea paragraful de mai jos).

Cînd vii, nene, la primul curs și spui așa, cu un plictis studiat, că tu nu faci ca alții și deci nu dai bibliografie, pentru că nu vrei să conduci studențimea pe calea greșită de a răsfoi n-șpe cărți de statut mult prea elevat pentru capacitatea ei de înțelegere, chestie care indubitabil s-ar solda cu o mare confuzie în aburul neuronal popular, că, vezi dom'le, nu s-ar mai ști ce și cît din informație să fie filtrată și nici măcar cum să fie filtrată... ca apoi să distribui un suport de curs pe care să scrii fără nici un fel de greață „Structure des macromolécules biologiques. Éléments de cours – Cours de [Numele Domniei-Mele]”, în care să nu dai nici o referință, nici măcar pentru imaginile pe care le-ai copiat din alte cărți, cînd 80% din „curs” e de fapt constituit din planșele sintetice (în care doar textul este editat) de final de capitole din „Essentials of Cell Biology” (un fel de rezumat la „biblia” biologiei celulare, de aceiași Alberts, Bray et al.), chestie care, vezi bine, deja fusese tradusă în franceză, dar pe care tu te amuzi să o traduci de unul singur, exersîndu-ți competențele într-ale limbii lui Shakespeare și făcînd în același timp un exercițiu de redactare în limba maternă, da' mai omițînd ici și colo niscai cuvințele și mai presărînd și cîte un dezacord, că altfel nu se prindea studentă-ta asta de față de porcărelele pe care le-ai făcut matale – ei bine, asta e ceea ce aș denumi eu abominabilul academic.

NB – Nimic complicat: poliloghia asta veninoasă nu ar fi existat dacă individul acesta (pe care sper să nu îl mai văd decît două ore în viața asta, la examenul final, pentru că partea lui de curs s-a încheiat) ar fi avut gentilețea de a nu face un semiplagiat, adică dacă ar fi fost într-atît de simțitor încît să indice măcar sursa imaginilor.

Mărunțișuri care mă seacă (I)

2010-10-19T23:12:00.000+03:00

Să critici prea mult și prea des nu e bine, că prea cauți nod în papură. Să taci și să nu zici nimic iar nu e bine, că ești tălîmb(ă). Așa. Încheiat preambulul.

Din seria mărunțișurilor care mă seacă aș nota, pentru astăzi, o minunată plimbare nedorită cale de v'o 45 de minute de la facultate pînă acasă, din vale în sus (că, deh, campusul e într-o mare vale), pe ploaie torențială și pe frig, pen' că nici un autobuz nu mai circulă cîteva zile în și din Les Ulis, pen' că niște indivizi retardați și – în mod inexplicabil – în stare de libertate s-au gîndit să pună și ei de-un foc, două, și să incendieze niște autobuze. Așa, că-s ei supărați pe lume și pe viață.

Vive la France! (...mai puțin oligofrenii și ăia de i-au adus pe lumea asta, și mai cu seamă ăia care susțin sus și tare că e ~~un mare spanac~~ o mare re-a-li-za-re umană să torni un plod.)

Minunata lume a plantelor (?!)

2010-10-16T00:52:00.000+03:00

Aveam eu așa, de mult timp încoace, senzația că biologia vegetală este în cel mai bun caz o chestie fadă. Totuși, părerea mea părtinitoare și nefondată va suferi transformări dramatice în cursul semestrului ăstuia, după cîte se pare.

Profu' de biologie vegetală (o figură individul ăsta!):

...explicînd că anumite tranziții între plastide sînt ireversibile:

Dar, atenție! În cazul celulelor senescente, cloroplastele care se transformă în cromoplaste nu se mai pot transforma înapoi! Cromoplastele acestea conțin pigmenții din fructele coapte sau din frunzele care îngălbenesc, iar în astfel de cazuri este imposibilă revenirea la stadiul de cloroplast. Și este trist... asta înseamnă că [intonație dramatică, mai că ți se umezeau ochii] celula respectivă moare! Tranziția în cromoplast a fost ultima!...

...vorbind despre tipurile de creștere la plantele perene:

Așadar, este fie monopodială, fie simpodială. „Monopodială” înseamnă că de creștere se ocupă meristemul caulinar apical; adică mugurele terminal – același – realizează creșterea de la an la an. Creșterea simpodială e cea care e preluată de mugurii axilari. De ce este preluată de mugurii axilari? Păi pentru că nu mai avem meristem apical. Ce s-a întîmplat cu mugurele terminal? [Scurtă pauză dramatică] A muriiiit [începea să-ți tremure buza ascultîndu-l].

Dar pentru mugurele terminal, retrospectiv, nu este chiar așa de rău. Care este cea mai frumoasă moarte? [Moment în care cele vreo douăzeci de perechi de ochi deja de mărimea cepelor mai-mai că ieșeau din orbite] ...Ah, vorbesc de plante aicea. Haideți, sigur vă dați seama. Pentru un mugure terminal, cea mai frumoasă moarte este înflorirea! Nu mai realizează creșterea, dar devine reproductiv: înflorește și face semințe. Și după el, urmează mugurii axilari care îi preiau rolul. Deci asta e cu mugurele terminal și cu creșterea simpodială. (Aveți totuși grijă cum explicați treaba asta pe foaia de examen.)

Despre (ne)sinceritatea intelectuală

2010-09-19T22:33:00.000+03:00

Dai dovadă de o imensă nesinceritate intelectuală atunci cînd crezi în ceva pentru că te gîndești că ar putea fi util, în loc să crezi în ceva pentru că ești convins că acel lucru este adevărat. Asta au spus-o mulți, Bertrand Russell numărîndu-se printre ei. Iată un scurt clip în care își prezintă poziția vizavi de credință:

Goana după sens

2010-06-24T14:05:00.004+03:00

Unul dintre cîinii folosiți de Pavlov (Muzeul Pavlov, Sankt Petersburg) ^[1]

Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, Ivan Pavlov (1849-1936) a observat că, la vederea laborantului care le dădea de obicei să mănînce, cîinii pe care studia fiziologia digestiei începeau să saliveze. Această constatare i-a dat ideea de a acționa un stimul sonor (un clopoțel) înainte de hrănirea cîinilor. După cîteva repetiții, animalele au început să saliveze doar la auzul clopoțelului. Cu alte cuvinte, a avut loc condiționarea clasică prin dezvoltarea unui răspuns condiționat.^[1]

La începutul anilor '30, cel care avea să devină celebrul behaviorist B. F. Skinner (1904-1990) a inventat un dispozitiv care a devenit cunoscut sub denumirea populară de cutie (sau cușcă) Skinner. Această cameră de condiționare presupune acomodarea unui animal de regulă mic, precum șoarecele sau porumbelul, care trebuie să acționeze unul ori mai multe controale (butoane, comutatoare, pîrghii) pentru a fi recompensat – de cele mai multe ori, în hrană.^[2]

Condiționarea operantă prin consolidare pozitivă ^[3]

Cel mai simplu scenariu de experiment într-o cutie Skinner este cel în care animalul primește o recompensă de fiecare dată cînd acționează controlul. S-a constatat că atît șoarecii, cît și porumbeii, se deprind repede cu această cerință. Se pot crea variații astfel:

obligînd animalul să aleagă controlul corect;
obligînd animalul să învețe succesiunea în care să acționeze controalele;
stabilind o frecvență a recompenselor, spre exemplu să primească hrana la fiecare a zecea apăsare a butonului sau chiar la o frecvență medie de 1/10;
stabilind o frecvență aleatoare a recompensei, indiferent de cum s-ar comporta animalul.

Aceste variații ale experimentelor sînt făcute în ideea de a studia comportamentul animalului și de a îl modela în direcția vizată. Spre deosebire de condiționarea clasică descrisă de Pavlov, în cazul de față vorbim de condiționarea operantă ^[4], în care modificarea și menținerea unui anumit comportament se realizează prin consolidare (recompensă) pozitivă sau negativă, sancționare (pedeapsă) pozitivă sau negativă și extincție (dispariție) a unui comportament.

Culicul eurasiatic (Numenius arquata) ^[6]

Rezultatele devin mai interesante pe măsură ce se rafinează modul în care se acordă recompensa. Nu numai că porumbeii și șoarecii nu sînt descurajați dacă recompensa nu apare de fiecare dată cînd acționează controalele în mod corect (într-un mod care pînă atunci a condus la obținerea hranei), dar sînt și statisticieni rezonabili, ca de altfel mai toate animalele. Aceste aptitudini le sînt folositoare și în natură, nu numai într-o cutie Skinner. Culicul ^[5], o pasăre cu un cioc lung și curbat cu care își face rost de rîme și de alte nevertebrate din mediul mlăștinos în care trăiește, a ajuns cu siguranță să evalueze într-un sens statistic ce succes are în găsirea hranei într-o anumită zonă și cînd este cazul să se deplaseze către o alta mai bogată în resurse. În Unweaving the Rainbow, Richard Dawkins arată că:

„

Pigeons and rats learn to press keys even when, one might think, you'd need to be quite a good statistician to detect the cause-effect relationship. They can be worked up to a schedule in which only a very small proportion of pecks is rewarded. Interestingly, habits learned when pecks are only occasionally rewarded are more durable than habits learned when all pecks are rewarded: the pigeon is less swiftly discouraged when the rewarding mechanism is switched off altogether. (...)

Pigeons and rats, then, are quite good statisticians, able to pick up slight, statistical laws of patterning in their world. (...) The relationship between cause and effect is frequently not absolute but statistical. If a curlew probes mud with its long, curved bill, there is a certain probability that it will strike a worm. The relationship between probe events and worm events is statistical but real. (...) Wild birds show quite sophisticated abilities to assess, statistically, the relative food-richness of different areas and they switch their time between the areas accordingly.

Richard Dawkins, Unweaving the Rainbow (1998) ^[7]

”

Așadar, animalele sînt obligate să stabilească, într-o anumită măsură, o corelație între cauze și efecte. Este de netăgăduit că la o scară foarte mare acest mecanism este util, dovadă stînd milioanele de specii de viețuitoare existente astăzi. Această stabilire a cauzalității pune, însă, probleme.

O variație extrem de ingenioasă a testelor în cutii Skinner este, după cum spuneam, ca animalul să primească aleator o recompensă, indiferent ce ar face. Ideea i-a venit tot lui B. F. Skinner și rezultatul a fost surprinzător: 6 din cei 8 porumbei implicați în experiment au dezvoltat un comportament pe care cercetătorul l-a denumit „superstițios”. Neavînd de unde să știe că ar fi primit de mîncare orice ar fi făcut, păsările au repetat acțiunile pe care le făceau cînd primiseră hrană înainte. Identificarea acestei false relații de cauzalitate a avut efectul general de a fi un consolidant al comportamentului respectiv.

Porumbel într-o cutie Skinner ^[8]

Astfel, una dintre păsări se rotea în sens trigonometric în cușcă, făcînd două sau trei ture între „consolidări” (primirea hranei), alta își îndrepta capul către un anume colț al cuștii, o a treia dezvoltase un fel de gest de aruncare, părînd a ridica de jos un băț invizibil, alte două păsări au dezvoltat o mișcare de pendul, în care își extindeau capul în față și îl mișcau mai repede de la dreapta la stînga, iar la revenire mai încet, antrenînd în acest timp și corpul în dansul respectiv, iar a șasea pasăre făcea niște gesturi incomplete de ciocănit sau de „măturat” înspre podea, însă fără a o atinge.

Studiul acesta a fost publicat în 1947 și este relativ scurt, așa că îl reproduc în „cutia derulantă” de mai jos:

„

'SUPERSTITION' IN THE PIGEON ^[9]

B. F. Skinner

Indiana University

First published in Journal of Experimental Psychology, 38, 168-172.

To say that a reinforcement is contingent upon a response may mean nothing more than that it follows the response. It may follow because of some mechanical connection or because of the mediation of another organism; but conditioning takes place presumably because of the temporal relation only, expressed in terms of the order and proximity of response and reinforcement. Whenever we present a state of affairs which is known to be reinforcing at a given drive, we must suppose that conditioning takes place, even though we have paid no attention to the behavior of the organism in making the presentation. A simple experiment demonstrates this to be the case.

A pigeon is brought to a stable state of hunger by reducing it to 75 percent of its weight when well fed. It is put into an experimental cage for a few minutes each day. A food hopper attached to the cage may be swung into place so that the pigeon can eat from it. A solenoid and a timing relay hold the hopper in place for five sec. at each reinforcement.

If a clock is now arranged to present the food hopper at regular intervals with no reference whatsoever to the bird's behavior, operant conditioning usually takes place. In six out of eight cases the resulting responses were so clearly defined that two observers could agree perfectly in counting instances. One bird was conditioned to turn counter-clockwise about the cage, making two or three turns between reinforcements. Another repeatedly thrust its head into one of the upper corners of the cage. A third developed a 'tossing' response, as if placing its head beneath an invisible bar and lifting it repeatedly. Two birds developed a pendulum motion of the head and body, in which the head was extended forward and swung from right to left with a sharp movement followed by a somewhat slower return. The body generally followed the movement and a few steps might be taken when it was extensive. Another bird was conditioned to make incomplete pecking or brushing movements directed toward but not touching the floor. None of these responses appeared in any noticeable strength during adaptation to the cage or until the food hopper was periodically presented. In the remaining two cases, conditioned responses were not clearly marked.

The conditioning process is usually obvious. The bird happens to be executing some response as the hopper appears; as a result it tends to repeat this response. If the interval before the next presentation is not so great that extinction takes place, a second 'contingency' is probable. This strengthens the response still further and subsequent reinforcement becomes more probable. It is true that some responses go unreinforced and [p. 169] some reinforcements appear when the response has not just been made, but the net result is the development of a considerable state of strength.

With the exception of the counter-clockwise turn, each response was almost always repeated in the same part of the cage, and it generally involved an orientation toward some feature of the cage. The effect of the reinforcement was to condition the bird to respond to some aspect of the environment rather than merely to execute a series of movements. All responses came to be repeated rapidly between reinforcements -- typically five or six times in 15 sec.

The effect appears to depend upon the rate of reinforcement. In general, we should expect that the shorter the intervening interval, the speedier and more marked the conditioning. One reason is that the pigeon's behavior becomes more diverse as time passes after reinforcement. A hundred photographs, each taken two sec. after withdrawal of the hopper, would show fairly uniform behavior. The bird would be in the same part of the cage, near the hopper, and probably oriented toward the wall where the hopper has disappeared or turning to one side or the other. A hundred photographs taken after 10 sec., on the other hand, would find the bird in various parts of the cage responding to many different aspects of the environment. The sooner a second reinforcement appears, therefore, the more likely it is that the second reinforced response will be similar to the first, and also that they will both have one of a few standard forms. In the limiting case of a very brief interval the behavior to be expected would be holding the head toward the opening through which the magazine has disappeared.

Another reason for the greater effectiveness of short intervals is that the longer the interval, the greater the number of intervening responses emitted without reinforcement. The resulting extinction cancels the effect of an occasional reinforcement.

According to this interpretation the effective interval will depend upon the rate of conditioning and the rate of extinction, and will therefore vary with the drive and also presumably between species. Fifteen sec. is a very effective interval at the drive level indicated above. One min. is much less so. When a response has once been set up, however, the interval can be lengthened. In one case it was extended to two min., and a high rate of responding was maintained with no sign of weakening. In another case, many hours of responding were observed with an interval of one min. between reinforcements.

In the latter case, the response showed a noticeable drift in topography. It began as a sharp movement of the head from the middle position to the left. This movement became more energetic, and eventually the whole body of the bird turned in the same direction, and a step or two would be taken. After many hours, the stepping response became the predominant feature. The bird made a well defined hopping step from the right to the left foot, meanwhile turning its head and body to the left as before.

When the stepping response became strong, it was possible to obtain a mechanical record by putting the bird on a large tambour directly connected with a small tambour which made a delicate electric contact each time [p. 170] stepping took place. By watching the bird and listening to the sound of the recorder it was possible to confirm the fact that a fairly authentic record was being made. It was possible for the bird to hear the recorder at each step, but this was, of course, in no way correlated with feeding. The record obtained when the magazine was presented once every min. resembles in every respect the characteristic curve for the pigeon under periodic reinforcement of a standard selected response. A well marked temporal discrimination develops. The bird does not respond immediately after eating, but when 10 or 15 or even 20 sec. have elapsed it begins to respond rapidly and continues until the reinforcement is received.

Fig. 1. 'Reconditioning' of a superstitious response after extinction. The response of hopping from right to left had been thoroughly extinguished just before the record was taken. The arrows indicate the automatic presentation of food at one-min. intervals without reference to the pigeon's behavior.

In this case it was possible to record the 'extinction' of the response when the clock was turned off and the magazine was no longer presented at any time. The bird continued to respond with its characteristic side to side hop. More than 10,000 responses were recorded before 'extinction' had reached the point at which few if any responses were made during a 10 or 15 min interval. When the clock was again started, the periodic presentation of the magazine (still without any connection whatsoever with the bird's behavior) brought out a typical curve for reconditioning after periodic reinforcement, shown in Fig. 1. The record had been essentially horizontal for 20 min. prior to the beginning of this curve. The first reinforcement had some slight effect and the second a greater effect. There is a smooth positive acceleration in rate as the bird returns to the rate of responding which prevailed when it was reinforced every min.

When the response was again extinguished and the periodic presentation of food then resumed, a different response was picked up. This consisted of a progressive walking response in which the bird moved about the cage. [p. 171] The response of hopping from side to side never reappeared and could not, of course, be obtained deliberately without making the reinforcement contingent upon the behavior.

The experiment might be said to demonstrate a sort of superstition. The bird behaves as if there were a causal relation between its behavior and the presentation of food, although such a relation is lacking. There are many analogies in human behavior. Rituals for changing one's luck at cards are good examples. A few accidental connections between a ritual and favorable consequences suffice to set up and maintain the behavior in spite of many unreinforced instances. The bowler who has released a ball down the alley but continues to behave as if he were controlling it by twisting and turning his arm and shoulder is another case in point. These behaviors have, of course, no real effect upon one's luck or upon a ball half way down an alley, just as in the present case the food would appear as often if the pigeon did nothing -- or, more strictly speaking, did something else.

It is perhaps not quite correct to say that conditioned behavior has been set up without any previously determined contingency whatsoever. We have appealed to a uniform sequence of responses in the behavior of the pigeon to obtain an over-all net contingency. When we arrange a clock to present food every 15 sec., we are in effect basing our reinforcement upon a limited set of responses which frequently occur 15 sec. after reinforcement. When a response has been strengthened (and this may result from one reinforcement), the setting of the clock implies an even more restricted contingency. Something of the same sort is true of the bowler. It is not quite correct to say that there is no connection between his twisting and turning and the course taken by the ball at the far end of the alley. The connection was established before the ball left the bowler's hand, but since both the path of the ball and the behavior of the bowler are determined, some relation survives. The subsequent behavior of the bowler may have no effect upon the ball, but the behavior of the ball has an effect upon the bowler. The contingency, though not perfect, is enough to maintain the behavior in strength. The particular form of the behavior adopted by the bowler is due to induction from responses in which there is actual contact with the ball. It is clearly a movement appropriate to changing the ball's direction. But this does not invalidate the comparison, since we are not concerned with what response is selected but with why it persists in strength. In rituals for changing luck the inductive strengthening of a particular form of behavior is generally absent. The behavior of the pigeon in this experiment is of the latter sort, as the variety of responses obtained from different pigeons indicates. Whether there is any unconditioned [p. 172] behavior in the pigeon appropriate to a given effect upon the environment is under investigation.

The results throws some light on incidental behavior observed in experiments in which a discriminative stimulus is frequently presented. Such a stimulus has reinforcing value and can set up superstitious behavior. A pigeon will often develop some response such as turning, twisting, pecking near the locus of the discriminative stimulus, flapping its wings, etc. In much of the work to date in this field the interval between presentations of the discriminative stimulus has been one min. and many of these superstitious responses are short-lived. Their appearance as the result of accidental correlations with the presentation of the stimulus is unmistakable.

(Manuscript received June 5, 1947)

”

A determina o relație de cauzalitate presupune a identifica în mod corect cauza unui anumit efect. Erorile în această diagnosticare pot fi de două feluri: ^[10]

Falsul pozitiv sau eroarea de tipul I înseamnă a considera în mod greșit un element drept cauză a unui anumit efect, ca în situația porumbelului care își vîra capul într-un același colț al cutiei Skinner, „crezînd” că aceasta era cauza pentru care primea grăunțe;
Falsul negativ sau eroarea de tipul II înseamnă a nu identifica adevărata cauză a unui efect; ar putea fi cazul unui ipotetic porumbel care nu observă că dacă lovește cu ciocul un anumit buton primește de fiecare dată de mîncare.

Frank Frazetta ^[11] – Black Panther (1972) ^[12]

Punînd în balanță cele două tipuri de erori, se poate vedea că falsul negativ este cu mult mai periculos. Dacă ești într-o junglă și auzi un fîșîit suspect pe care îl atribui unui prădător și reacționezi repede, punîndu-te la adăpost, poți constata că ai avut într-adevăr dreptate, lucru care tocmai ți-a salvat viața, sau poți răsufla ușurat cînd îți dai seama că nu era de fapt decît vîntul (eroare de tip fals pozitiv). Pe de altă parte, dacă îți închipui că nu e decît vîntul și mergi mai departe fluierînd liniștit, nu vei mai avea timp să te gîndești că ai făcut o eroare de tip fals negativ, pentru că vei deveni prînzul unei jivine.

Nu este, așadar, dificil de înțeles de ce tendința de a face asocieri de tip fals pozitiv nu a fost penalizată pe parcursul evoluției: supraviețuirea presupune, în situații-limită, capacitatea de a face alegerea corectă, iar cel mai elementar și mai pragmatic sistem decizional nu poate fi decît unul binar – în care singurele erori posibile sînt cele de tipurile I și II. Aceasta reduce problema la un calcul din punct de vedere evolutiv al costului de oportunitate, din care rezultă de departe că eroarea de tip fals negativ nu se poate scuza, în timp ce eroarea de tip fals pozitiv poate fi acceptată în măsura în care beneficiile unei predispoziții înspre această eroare sînt mai mari decît neajunsurile.

Neajunsurile acestea sînt, în cazul porumbeilor „superstițioși”, niște comportamente aberante, însă în cazul omului situația este mai complicată și cu mult mai interesantă. În termeni mai practici, putem înțelege eroarea de tip fals pozitiv ca datorîndu-se unui exces de credulitate. Însă și aici explicația alunecă înspre altceva – înspre felul în care funcționează sistemul senzorial.

În teoria informației, un mesaj este compus atît din informația propriu-zisă, cît și dintr-o parte redundantă. Redundanța joacă un anumit rol în detectarea și corectarea erorilor, însă nu adaugă nimic în plus informației comunicate. Într-un sens mai larg, nu numai în transmisiunea informatică avem de-a face cu redundanța: o întîlnim și în limbaj (altfel sistemele precum telegrafia nu ar fi posibile), dar și în sistemul nervos sau, mai corect, în felul în care sistemul nervos a găsit de cuviință să rezolve problema redundanței în schimbul unei mai mari eficiențe.

Neuronii senzoriali prezintă informații despre mediu trimițînd impulsuri către sistemul nervos central, unde are loc procesarea acestor informații și elaborarea unui răspuns adecvat împrejurărilor. Un mod neeconomic de a raporta ce se întîmplă în mediul înconjurător ar fi ca, în fiecare moment, celulele senzoriale să trimită un tir de impulsuri ce ar conține mai mult redundanță decît informație. O astfel de situație este evitată printr-o ierarhie de filtre prin care trece numai ceea ce constituie într-adevăr o noutate, comunicîndu-se doar schimbările ce deosebesc starea actuală a mediului de una anterioară, deja cunoscută.

Să ne gîndim la sistemul vizual. La nivelul cel mai de jos, orice punct luminos reprezintă o informație, ceva nou despre mediul imediat. La nivelul următor, doar marginile obiectelor sînt esențiale. Cu un nivel mai sus, numai capetele care delimitează marginile obiectelor constituie o noutate. Pentru filtrul de și mai de sus numai mișcarea este importantă, apoi doar schimbările de direcție. ^[13]

Broasca nu vede ca omul ^[15]

Descrierea aceasta este una generală, întrucît pentru scopuri diferite au evoluat metode diferite. Astfel, o broască trebuie doar să vadă ce mișună și să știe cînd să se ferească de un prădător. Neavînd nevoie de aceeași acuitate vizuală ca a omului, nu are nici fovea ^[14] – zona de „înaltă rezoluție” a retinei, care ne permite nouă să vedem detaliile. Broasca nu este interesată decît de ceea ce se mișcă într-un anumit fel – ceea ce creierul ei consideră a fi o potențială sursă de hrană. Dacă musca (să zicem) nu se mișcă, atunci broasca nu o „vede”. Jerome Lettvin, Humberto Maturana, Warren Sturgis McCulloch și Walter Pitts au analizat felul în care receptorii vizuali ai broaștei transmit informații creierului acesteia și au propus împărțirea celulelor nervoase care primesc informații de la nervii optici în „neuroni de noutate” („newness” neurons) și „neuroni de uniformitate/monotonie” („sameness” neurons). ^[16]

„

A frog hunts on land by vision. He escapes enemies mainly by seeing them. His eyes do not move, as do ours, to follow prey, attend suspicious events, or search for things of interest. (...) He has no fovea, or region of greatest acuity in vision, upon which he must center a part of the image. (...)

The frog does not seem to see or, at any rate, is not concerned with the detail of stationary parts of the world around him. He will starve to death surrounded by food if it is not moving. His choice of food is determined only by size and movement. He will leap to capture any object the size of an insect or worm, providing it moves like one. He can be fooled easily not only by a bit of dangled meat but by any moving small object. (...) He does remember a moving thing providing it stays within his field of vision and he is not distracted.

Jerome Lettvin, Humberto Maturana, Warren Sturgis McCulloch, Walter Pitts, What the Frog's Eye Tells the Frog's Brain (1959) ^[17]

”

Observarea detaliilor și reconstrucția imaginii au jucat un rol esențial în supraviețuire ^[18]

Stilul de viață al strămoșilor noștri hominizi era însă profund diferit de al unui amfibian. Cum vederea este cel mai dezvoltat simț pe care îl avem, a fost nevoie ca ochii și creierul să interacționeze pe parcursul a milioane de ani astfel încît să poată rezolva tot felul de puzzle-uri.

Reconstrucția unei imagini fragmentate era o necesitate. Petele gălbui din frunziș, depistate la timp și completate într-un model mental cu părțile care lipseau, putea însemna identificarea unui prădător.

O altă piatră de încercare o reprezintă continuitatea cîmpului vizual. Alcătuirea ochiului uman este de așa natură încît, dacă nu ne-ar „păcăli” propriul creier, am vedea o pată drept în față. Aceasta se datorează felului în care mănunchiul de nervi optici părăsește retina printr-o aceeași ieșire, numită punct orb, în care nu se mai poate recepționa informația vizuală. Creierul reîntregește imaginea din acea zonă, ghidîndu-se după tiparul din proximitate. Însă în cazul în care un element important și diferit de ce îl înconjoară se află fix în acea regiune, va trece neînregistrat.

Oricine se poate convinge de existența acestui punct orb făcînd un experiment simplu. Priviți, în imaginea de mai jos, figura din partea stîngă cu ochiul drept și ținînd ochiul stîng închis sau acoperit. Apropiați-vă încet de monitor fără să vă deplasați privirea de la imaginea din stînga și vă veți da seama că, atunci cînd vă aflați la o anumită distanță, figura din dreapta „dispare”. Dacă veți continua să vă apropiați de ecran, odată ce ați ieșit din raza punctului orb, imaginea din dreapta va apărea din nou. Se poate proceda analog și pentru figura din partea dreaptă (privită de data aceasta cu ochiul stîng și ținînd ochiul drept închis sau acoperit).

Priviți steaua cu ochiul drept (ochiul stîng să fie închis sau acoperit) și apropiați-vă încet de monitor ^[19]

Același lucru este demonstrat și de clipul de un minut de mai jos. Efectul este însă mai puternic, pentru că de data aceasta în fața obiectului care „dispare” în punctul orb este mișcată o bară de ale cărei coordonate (delimitare, grosime și culoare) se folosește creierul pentru a completa în timp real imaginea. Pentru cel mai bun rezultat, clipul ar trebui privit pe întregul ecran (fullscreen).

Însă a distinge destul de bine „semnele” din mediul înconjurător și a completa lipsurile pentru a reîntregi un model mental este ceva ce ne predispune la erorile porumbeilor superstițioși ai lui Skinner. Vedem tipare acolo unde nu sînt. Sau sîntem atîta de fixați într-una din formele pe care le-am identificat, încît ne este foarte greu să privim și din altă perspectivă.

Cub Necker ^[20]

Să luăm exemplul cubului Necker din partea stîngă. Nefiind un model, un tipar complex, nu e nevoie de mult timp să se observe cele două moduri în care poate fi privit. Lucrurile se complică, însă, cînd apariția în cauză nu este o simplă reprezentare geometrică, ci o structură mai complexă, un tipar, un model pe care avem siguranța că, din moment ce l-am identificat, nu îl puteam confunda cu altceva. Cu alte cuvinte, simpla descoperire a tiparului ne poate face într-atît de siguri de corectitudinea ansamblului detectat, încît să nu mai putem vedea cu ușurință și cealaltă față a „cubului Necker”.

Un exemplu potrivit în acest sens este desenul de mai jos:

Un simplu desen cu o simplă broscuță ^[21]

Asta pentru că tot vorbeam mai devreme de broscuțe. Dar asta să fie, oare? Nu cumva...

Desenul de mai sus, rotit către stînga cu 90 de grade ^[21]

Acesta este încă un caz fericit – desenul, în ambele cazuri, reprezenta ceva. Tendința de a căuta pretutindeni semne, tipare, obiecte identificabile și, într-un final, sens îi face pe oameni să creadă lucruri care mai de care mai bizare. Este încăpățînarea de a fabrica o însemnătate acolo unde ea nu există. Este mania de a găsi răstălmăciri pentru fapte arbitrare. Este nebunia de a încerca să domesticești aleatoriul.

Richard Dawkins exprima această idee mult mai frumos decît mine:

„

We humans have purpose on the brain. We find it hard to look at anything without wondering what it is “for,” what the motive for it is, or the purpose behind it. When the obsession with purpose becomes pathological it is called paranoia — reading malevolent purpose into what is actually random bad luck. But this is just an exaggerated form of a nearly universal delusion. Show us almost any object or process, and it is hard for us to resist the “Why” question — the “What is it for?” question.

Richard Dawkins, River Out of Eden (1996) ^[22]

”

M-am ferit să spun că omul încearcă să îmblînzească haosul și m-am referit doar la aleatoriu. Aceasta pentru că haosul, prin definiție, sugerează o stare care este opusă ordinii, așadar poate fi văzut de cei îndrăzneți ca o provocare, ca un „ceva” care trebuie organizat și din care trebuie stors un sens. Or aleatoriul este pur și simplu indiferent acestor rațiuni umane. Este trivialitatea „Ceea ce este – este, și este așa cum este”.

Homo habilis, cu un creier de 400-600 cm³, a fost probabil prima specie care a început să folosească unelte din piatră, cu mai bine de 2 milioane de ani în urmă. Homo erectus, al cărui creier avea o capacitate de 850-1000 cm³, le-a diversificat și le-a îmbunătățit, folosindu-le în stilul său de viață de vînător-culegător. Chiar de nu o fi fost capabil de limbaj articulat, era sigur în măsură să comunice într-un protolimbaj și, în plus, se pare că putea controla focul. Homo sapiens arhaic apare acum o jumătate de milion de ani, avînd o capacitate craniană apropiată de cea a omului modern (între 1200-1400 cm³). Homo sapiens modern apare cu 200.000 de ani în urmă și, odată cu el, pînă și cei mai reticenți sînt nevoiți să admită că aici sînt zorii omenirii, așa cum o înțelegem astăzi.

Omul modern a adus cu el o dislocare, o devenire, o trecere de la simpla populație – în accepția biologică a termenului – la civilizație. Omul și-a inventat o cultură proprie: limbajul structurat, primele manifestări artistice, riturile funerare (cele mai vechi avînd loc acum 100.000 de ani) și apariția gîndirii magice. Bănuiala mea este că mania semnificației a avut de jucat un rol crucial în tot acest proces al achiziției culturii, al transformării într-o civilizație.

Constatarea care te izbește fără milă cînd te plimbi printr-un muzeu cu exponate de acum cîteva mii de ani este că obiectul nu este numai un lucru ce răspunde unei necesități, ci și un plan de desfășurare pentru meșteșugar. Este un spațiu care arareori rămîne gol. Omul nostru modern nu pare a fi un simplu utilitarist. În înțelesul pe care i-l confer culturii, mi se pare de la sine înțeles că această noțiune presupune și un vector de transmitere. Or ceva mai durabil decît limbajul a fost, pînă la apariția scrierii, simbolul.

Reprezentarea unui simbol, în componentele sale de temelie – codificarea și decodificarea – necesită gîndire abstractă, făcînd în același timp și uz de atît de înrădăcinata aptitudine a creierului uman de „a isca frumuseți și prețuri noi” – vorba poetului ^[23] – depistînd legături și umplînd goluri.

Dar să revin la spațiul de reprezentare. Mi se pare fascinantă obstinația cu care „trebuia” umplut. Și „trebuie” în continuare, însă cu predilecție de elemente care să aibă – sau să pară a avea – sens. Bineînțeles că sensul unei producții nu este static, întrucît depinde de momentul evaluării și de evaluatorul însuși.

Vorbind, însă, de producție am intrat voit pe un alt tărîm; să luăm așadar în discuție arta picturală. Constatăm că de vreo trei milenii încoace a fost obligată să se reinventeze continuu: în toate vremurile, beneficiarii sau consumatorii porneau de la niște criterii date de ceea ce se făcuse deja, iar așteptările lor erau pe măsură; cum meșteșugarul sau artistul nu se simțea în largul său executînd doar ce i se cerea pentru a primi niște bife apreciative în fișa tehnică a postului, ci dorea să aducă și un aport propriu în lucrarea pe care o migălea, putem înțelege transmutarea permanentă a percepției asupra obiectului artistic.

Vassily Kandinsky – Odessa. Port (1898) ^[24]

Arta picturală presupune însă niște parametri finiți: suportul fizic, pigmentul, cum se face reprezentarea și ce este reprezentat. Primii doi sînt cei care conferă variabilitatea cea mai mică indiferent de cum ar fi ajustați: că pictezi pe zid, pe lemn, pe geam sau pe pînză, cu pigmenți naturali neprelucrați, cu vopsele făcute acasă, în ulei sau în tempera – tot trebuie să rezolvi problemele de „cum” și „ce” pictezi. Pentru a simplifica, voi avea indelicatețea de a sugera că modalitatea de reprezentare a coincis cu principalele curente artistice, putîndu-se întrevedea tendințe generale într-o anume epocă. Mulți artiști aveau elemente distinctive, desigur – felul în care tratau expresiile chipului uman, rezolvările problemelor puse de iluminare, conturul, tușele, cromatica și așa mai departe – însă este o discuție care depășește cu mult cadrul modest pe care îl am aici în vedere.

Odată cu transformarea felului în care se zugrăvea, evoluau bineînțeles și subiectele abordate – cu alte cuvinte, cum-ul afecta ce-ul. Iar arta contemporană (o anumită parte a ei) este rezultatul acestui impas al reprezentării care nu se mai poate reinventa pe sine fără a își altera propria-i esență.

S-a ajuns de la obiectul care reprezintă la obiectul care se prezintă.

Abstracționismul pur a renunțat să mai reprezinte ceva. Și cred că aici se poate investiga foarte bine aviditatea omului pentru sens. Însă subiecții ar trebui să fie indivizi care să nu fie prea interesați de artă sau care, în orice caz, să nu fie impresionați de cea modernă și contemporană.

Vassily Kandinsky, Cuplu călărind (1906) ^[25]

Un studiu de caz extrem de instructiv este pictorul de origine rusă Vassily Kandinsky (1866-1944), care poate fi privit ca părinte al abstracționismului. A fost nu numai artist, ci și un important teoretician al artei, stabilind un anumit fel de a pune în relație forma și culoarea și vorbind despre legătura dintre obiectul artistic și necesitatea interioară.

(Mai sus este un tablou realizat la doi ani după ce a început cursurile Școlii de Arte din München, iar în stînga este o lucrare foarte cunoscută din perioada sa poantilistă.)

Vassily Kandinsky – Improvizație 6 (African) (1909) ^[26]

În opera lui Kandinsky este fabuloasă metamorfoza gradată a expresiei artistice. Dacă la început avea un stil care nu se abătea cu mult de la producțiile contemporanilor săi, se poate constata ulterior trecerea la o etapă poantilistă, apoi fovistă, pentru ca, treptat, subiectul să devină mai mult conceptual, cedînd detaliile în favoarea principiilor estetice pe care pictorul simțea nevoia să le aștearnă pe pînză.

Din exemplul din dreapta reiese concentrarea pe compoziție și pe echilibrul cromatic. Detaliile inutile sînt eliminate, simplele siluete fiind suficiente pentru a sugera subiectul reprezentării.

Vassily Kandinsky, Pată roșie II (1921) ^[27]

În această celebră compoziție din 1921, abstractizarea este evidentă. Rezolvarea geometrică și cromatică a compoziției prefigurează lucrarea sa teoretică Punct și linie în plan, ce avea să apară cinci ani mai tîrziu.

Vassily Kandinsky – Compoziție X (1939) ^[28]

Dar vorbeam de ignorantul sau de neinițiatul în artă. Subiectul remarcei eram de fapt eu. Acum un an, pe măsură ce înaintam prin sălile expoziției de la Centrul Georges Pompidou din Paris, îmi era din ce în ce mai greu să traduc, să dau o interpretare care să îmi pară a avea sens pînzelor lui Kandinsky. Spre final, am avut o idee destul de cețoasă cum că ar fi, totuși, posibil ca unele lucrări să nu trebuiască să „reprezinte” ceva anume în sens figurativ. Cu toate acestea, după trei ore și jumătate petrecute în expoziție, încă nu puteam spune cu certitudine dacă nu cumva îmi creasem inconștient acea impresie pentru a mă fofila în necunoașterea mea. Practic, ceva din mine îmi urla în fundul minții că trebuie să găsesc un sens clar, palpabil, în ceea ce vedeam. Metoda sugestiei, pe care o îndrăgisem în impresionism, nu mă mai ajuta atît de mult în cazul operelor tîrzii ale pictorului ruso-germano-francez.

Pierre Soulages lîngă lucrările sale ^[29]

Pe lîngă faptul că a fost o experiență în sine, expoziția Kandinsky a constituit o lecție valoroasă pentru mine căci peste cîteva luni un amic avea să mă tîrască înapoi la Centrul Pompidou, unde avea loc o expoziție Pierre Soulages (n. 1919). Îmi era jenă să refuz invitația generoasă, însă aveam dubii foarte mari în privința capacității mele de a „percuta” opera artistului supranumit „pictorul negrului”.

Dacă în cazul lui Kandinsky existau niște reale portițe de scăpare pentru habarnistul din mine, în cazul lui Soulages mă simțeam... în pom.

De unde să încep măcar să încerc să înțeleg zeci de tablouri nicicum altfel decît negre?

Fotografie a unei săli de expoziție Pierre Soulages ^[30]

Neașteptatul s-a produs cînd m-am găsit în expoziție. Poate fi dezamăgitor să răsfoiești o carte despre Soulages, pentru că reproducerile nu au cum să egaleze felul în care le percepi cînd le privești expuse într-o sală. Lumina joacă un rol fenomenal. Iar privitorul are îndatorirea de a se deplasa în diverse moduri pentru a descoperi, de fiecare dată, un alt fel în care poate contempla lucrarea. Impresia pe care o ai este că tabloul devine fluid, că se modifică permanent. De unde și constatarea aparent hilară că... negrul nu e negru.

Însă tocmai această trivialitate a fost cea care a produs un real declic în mine. Mi-am dat seama că se poate vorbi de opera de artă care renunță să mai reprezinte, fiindu-i de ajuns să se prezinte. Și am mai realizat încă ceva – foarte important privind retrospectiv, însă la momentul acela nu îmi dădusem seama – și anume că pînă atunci reacționasem ca hominizii de care vorbeam înainte, ținînd morțiș să găsesc o semnificație, pentru că ceva non-figurativ și care nici nu poate fi turnat într-un model mental clar îmi părea nenatural, contravenea „eului” meu căruia îi priește concretețea.

Ajung, astfel, la neliniștea pe care mi-a luat ceva timp să o localizez: senzația bizară de pămînt care alunecă de sub tălpi, de nesiguranță și chiar de nesiguranță în privința originii acestei nesiguranțe.

Îmi vine foarte greu să mă apuc de un lucru căruia nu îi văd rostul și îmi este realmente groază să nu cumva să țopăi din derizoriu în derizoriu pentru ca, după niște zeci de ani, să constat că nu am făcut decît să înșir inutilități pe ață. Așa că nevoia feroce de sens gravată, cumva evoluționar, în creierul meu, mă face să alerg după cunoștințe și puncte de vedere care să îmi poată îmbogăți existența și care să îmi permită ca, la rîndul meu, să particip și eu modest la îmbogățirea existenței altora. Or acesta nu este un proces care scoate în dreapta mașinăriei ce ai băgat prin stînga. Presupune o transformare, un fel de reinventare a sinelui la fiece pas.

Ființă ciudată, omul acesta. Aleargă nebunește după sens și, dacă nu îl află, îl inventează. Uneori mă gîndesc la ignoranța absolută pe care nu o mai dețin și către care nu mai văd nici o cale de întoarcere. Și nici în sus dacă mă uit nu văd himera vieții de dincolo, ci un colosal Univers fără scop, care în aleatoriul său indiferent a lăsat acestei specii uluitoarea capacitate de a își făuri, singură, un sens. Dar odată cu această realizare, văd că nu mai am altă soluție decît să merg înainte: dacă nu mai pot reveni la ignoranța absolută, nu îmi mai rămîne decît să încerc să deslușesc, pe cît pot, ce mă așteaptă în față. Să „strivesc corola de minuni a lumii” ^[31], obligînd-o în acest fel să se reinventeze.

Referințe, imagini:

[1] Wikipedia: Condiționarea clasică
[2] Wikipedia: Cutia Skinner
[3] Desen: Craig Swanson, Will Press Lever... (2005)
[4] Wikipedia: Condiționarea operantă
[5] Wikipedia: Culicul
[6] Fotografie: Florian Andronache, Numenius arquata (2009)
[7] Dawkins, R. (1998) Unweaving the Rainbow, capitolul 7 „Unweaving the Uncanny”
[8] Fotografia porumbelului este preluată de pe pagina prof. dr. Robert W. Allan, Associate Professor of Psychology la Lafayette College, Easton, PA
[9] Skinner, B.F. (1947) 'Superstition' in the Pigeon
[10] Wikipedia: Erorile de tipul I și de tipul II
[11] Frank Frazetta (1928-2010)
[12] Desen: Frank Frazetta, Black Panther (1972)
[13] Dawkins, R. (1998) Unweaving the Rainbow, capitolul 11 „Reweaving the World”
[14] Wikipedia: Fovea
[15] Fotografie: Tom Montgomery, Frog (2005)
[16] Lettvin, J.Y., Maturana, H.R., McCulloch, W.S. și Pitts, W.H. (1961) Two Remarks on the Visual System of the Frog
[17] Lettvin, J.Y., Maturana, H.R., McCulloch, W.S. și Pitts, W.H. (1959) What the Frog's Eye Tells the Frog's Brain
[18] Autor necunoscut; imaginea este preluată de pe Amazing Optical Illusions
[19] Mai multe astfel de exemple se găsesc la BlindSpotTest.com
[20] Wikipedia: Cubul Necker
[21] Pentru animație, clic aici
[22] Dawkins, R. (1996) River Out of Eden, capitolul 4 „God's Utility Function”
[23] Tudor Arghezi, Testament (din volumul Cuvinte potrivite, 1927)
[24] Vassily Kandinsky, Odessa. Port (1898)
[25] Vassily Kandinsky, Cuplu călărind (1906)
[26] Vassily Kandinsky, Improvizație 6 (African) (1909)
[27] Vassily Kandinsky, Pată roșie II (1921)
[28] Vassily Kandinsky, Compoziție X (1939)
[29] Pierre Soulages lîngă lucrările sale (sursă)
[30] Fotografie a unei săli de expoziție Pierre Soulages (sursă)
[31] Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (din volumul Poemele luminii, 1919)

Automatisme verbale (III): Fatalitatea

2010-06-17T08:16:00.001+03:00

Am atacat automatismul „Ferească Sfîntul”/„Să dea Dumnezeu”/„Doamne-ajută” nu atît pentru faptul în sine de a fi un clișeu verbal, cît pentru implicațiile semantice: vorbitorul, nici mai mult, nici mai puțin, aruncă bagajul decizional în brațele zeității, se așează de-o parte, își pune brațele-n sîn și așteaptă ca hotărîrea să fie luată pentru el.

Astfel, tot ce se întîmplă este musai „cu voia lui Dumnezeu” și mai ales „cum o vrea Dumnezeu”, iar implicarea activă a omului nostru întru realizarea unui lucru pe care, aparent, îl dorește, este încurajarea de majoretă „să dea Domnul”; analog, implicarea lui activă întru împiedicarea realizării unui eveniment indezirabil este încurajarea de majoretă „ferească Dumnezeu”.

Omul nostru este, deci, obișnuit să stea deoparte și să contemple tîmp ce se petrece cu năzuințele sale. Dacă ele sînt îndeplinite – foarte bine; dacă nu – fatalitate: „asta este” sau „n-ai ce-i face”. Panta comoditate-pasivitate-resemnare-apatie îmi pare evidentă. Totuși, hăul acesta al resemnării și al apatiei este într-atît de profund, încît pare rupt de contextul inițial, avînd o acoperire absolută, tronînd în toate vremurile și pretutindeni pe teritoriul românesc.

Nu mă deranjează situațiile benigne – ai jucat la Bingo și ai pierdut, ca atare „asta este” – ci generalizarea acestui soi de atitudine în probleme cu însemnătate mai mare. O reacție matură este ca, atunci cînd constați o problemă sau cînd ți-o expune altcineva, să cugeți un pic și să vii cu o soluție sau măcar cu o modalitate de a ameliora simptomele. Un oftat și-un „n-ai ce-i face” scos pe buzele țuguiate a dezgust sînt inutile și conturează etapa resemnării. Derulînd repede banda, ajungem la etapa apatiei – în fața unui „n-ai ce-i face” mult mai dezamăgit, care deja nu mai reprezintă expunerea unei constatări, ci este incantația națională, un refren morbid al unei populații care așteaptă ca deciziile să fie luate pentru ea și care este solidară în dezinteres.

Îmi pare rău să o spun, dar identitatea culturală a unei societăți este dată într-o mare măsură de identitatea ei lingvistică; iar cînd identitatea lingvistică este dominată de un discurs al fatalității, fiecare individ este modelat subconștient și devine susceptibil într-o oarecare măsură de acest laitmotiv al apatiei, în care – nu-i așa? – nici nu mai are sens să încerci să remediezi un neajuns, pentru că ori n-ai ce-i face, ori n-ai cu cine. Asta este, tovarăși!

Automatisme verbale (II): Ferească/Să dea [zeul]

2010-06-16T09:35:00.002+03:00

Pentru că tot vorbeam de automatismele verbale care apar deplasate cînd sînt scoase din contextul religios, trebuie să merg mai departe și să mă leg de cele de-a dreptul jenante. Rețeta garantată de discreditare pentru cineva cu funcție publică sau pentru un intelectual este să folosească construcții la modul conjunctiv prin care să invoce o zeitate pentru a se deculpabiliza, pentru a transfera dificultatea pe umerii zînului și, eventual, pentru a masca propria nepricepere și iresponsabilitate.

Construcțiile cu pricina sînt variațiuni pe tema păzească sau ferească sau să dea Domnul sau (bunul) Dumnezeu sau Sfîntul sau Cel de Sus, iar vorbirea zilnică este atît de ticsită de ele încît vorbitorul nativ de limbă română s-a desensibilizat și, ca atare, nu mai este capabil să privească implicațiile semantice (de sens) ale acestor invocații.

Drept studiu de caz, iată-l pe Sebastian Vlădescu, ministrul finanțelor, dîndu-i zor cu 'mniezău:

Întrebat dacă Executivul ar putea evita reducerea pensiilor și a salariilor, ca urmare a aplicării măsurilor de austeritate, prin utilizarea rezervei BNR, Vlădescu a dat de înțeles că această soluție ar fi dezastruoasă.

„Să ne ferească Dumnezeu să ajungem la așa ceva”, a exclamat ministrul, înainte de a se alătura celorlalți membri ai Cabinetului Boc, notează Agerpres.

Ideea e simplă: „ar fi dezastruos să” este o evaluare obiectivă, în timp ce „să ne ferească Dumnezeu să” este o afirmație neserioasă din partea unui ministru.

De ce tot vorbesc de lipsă de seriozitate și de iresponsabilitate? Pentru că, la nivel semantic, asta este ceea ce o astfel de invocație denotă.

În primul rînd, modul verbal este conjunctivul („să...”), ceea ce îl dislocă pe vorbitor din sfera realului și îi permite să denumească o acțiune posibilă, realizabilă.
În funcție de conotația pe care această acțiune o are pentru vorbitor, se va dori fie încurajarea sa („Să dea Dumnezeu să...”) fie, dimpotrivă, descurajarea înfăptuirii („Ferească Dumnezeu”). Problema în acest caz este aceea că vorbitorul se dezice de o implicare ulterioară, considerînd că ceea ce a făcut pînă la momentul invocației este suficient și că acum este momentul ca povara să fie aruncată în cîrca zeului. „Voi face tot posibilul să trec acest examen” este profund diferit de „Să dea Dumnezeu să trec acest examen”.
Nu numai ideea realizării (sau nerealizării) unui eveniment este lăsată pe seama toanelor cerești, dar pînă și factorul de decizie este trasmutat de la voința și eforturile celui care vorbește către factorul de decizie din exosferă. Adică încercările lui Ionescu nu depind de acțiunile lui Ionescu, ci de „cum o vrea Dumnezeu”, context în care „ce ți-e scris în frunte ți-e pus” pare să aibă, în fine, sens. Un fel de implacabil determinism celest.

Mai există și omniprezenta invocație, de data aceasta personală, de Doamne-ajută! – „Doamne-ajută să mă însănătoșesc”, „Doamne-ajută să dau burta jos”, „Doamne-ajută să cîștig la Loto”, „Doamne-ajută să se califice România la campionatul mondial”.

Știu că motivația este foarte importantă în mai toate demersurile umane și mai știu și că, dacă nu există, se construiește. Dar de ce atîta lipsă de onestitate încît să nu cutezi să spui „Sper să” și „Vreau să”, preferînd în schimb să îl lași pe zeu să joace barbut cu aspirațiie tale?

Automatisme verbale (I): Păcatul

2010-06-16T01:23:00.004+03:00

Mă gîndeam la modul în care un automatism verbal îți poate influența perspectiva asupra lucrurilor pe care le pui în discuție, fără ca tu ca vorbitor să îți dai neapărat seama de acest lucru.

Este de remarcat felul în care cei de altă nație își aleg cuvintele (din limba maternă) pentru a își exprima dezamăgirea sau dezaprobarea. Nu mă voi referi decît la franceză și la engleză, pentru că nu cunosc alte limbi. În timp ce francezii au formularea neutră «Il est/C'est dommage (que)», englezii au o abordare mai sensibilizantă prin folosirea lui «It is a shame (to/that)».

Românescul «Este păcat (că/să)» devine mult mai evident în bizareria sa atunci cînd este folosit într-un context fără încărcătură religioasă. A se compara „E păcat că nu a trecut examenul” cu „C'est dommage qu'il n'ait pas passé l'examen” sau cu „It's a shame he didn't pass the exam”. Dacă un străin ar învăța româna, ar fi îndreptățit să creadă că „păcat că” e un idiom care literal ar însemna supărarea unui zeu, în timp ce un român care învață engleza înțelege că „a shame” e „o rușine” că elevul nu a trecut examenul. Este redundant să amintesc aici de faptul că nu vei auzi niciodată expresiile „il est péché” în franceză și „it is a sin” în engleză într-un context non-religios.

Speculînd tendențios, aș putea zice chiar că e interesant că pînă și noi, românii, ne considerăm, grosso modo, lipsiți de bun-simț în comparație cu alți europeni. Bunul-simț și responsabilitatea civică se inoculează prin ambient, iar unul în care e mai rău să mînii zeul decît să comiți un act care te umple de rușine nu prea pare să aibă această calitate civilizatoare. Dar să las răutățile la o parte.

De la păcat, pasul pînă la E mai mare păcatul și privirea reprobator-mistică e foarte mic, pentru ca totul să culmineze rapid cu hiperbola „E păcat de Dumnezeu!”, folosită în cele mai mundane situații. „Cum să nu iau detergentu' ăla la ofertă, tu, că iera păcat dă Dumniezău să ratez așa ceva?!” ar fi doar un exemplu.

Dialogul (I): Anatomie

2010-06-14T08:51:00.004+03:00

Într-un articol precedent am prezentat niște generalități legate de comunicare și am propus o clasificare. Voi continua prin a vorbi despre dialog și despre felul în care componentele acestui angrenaj se articulează.

Dialogul

Cum am convenit că ne ocupăm de dialog, nu de monolog, înseamnă că ambii participanți transmit și primesc, succesiv, informații. Rolurile actorilor sînt, astfel, cel de emițător (cel care transmite mesajul) și cel de receptor (cel care primește mesajul).

Gîndind în acest fel, constatăm că de fapt nu are sens să vorbim despre comunicare în lipsa necesității de a transmite o informație, informație pe care o mai putem denumi și mesaj. Cu alte cuvinte, rolurile actorilor sînt determinate de mesaj și de „direcția” acestuia. O reprezentare superficială este cea de mai jos:

Transmiterea unui mesaj

Modelul acesta este, însă, incomplet: nu arată cum se efectuează actul transmiterii și nu menționează nimic despre recepționarea mesajului. Firește că rațiunea de a fi a actului transmiterii este ca ceea ce este transmis să ajungă la destinație, dar scopul în sine nu reprezintă o condiție suficientă.

Este de ajuns să ne gîndim la ceea ce fiecare dintre noi a avut ocazia să constate de nenumărate ori pînă acum – „Domn'e, una-ți zic eu și tu alta-nțelegi!” – pentru a ne da seama că un rol foarte important îl are atît maniera în care alegem să exprimăm mesajul, cît și felul în care destinatarul alege sau este capabil să interpreteze informația care îi parvine.

Etapa care presupune ca emițătorul să își transpună ideile într-un format inteligibil și care să-i ofere receptorului o cît de mică șansă de a le înțelege poartă denumirea de codificare. Procesului simetric (în care receptorul primește mesajul emițătorului și îl descifrează) i se poate spune decodificare.

În funcție de mediul fizic în care se desfășoară dialogul, se pot diferenția mai multe tipuri de comunicare:

directă (față-în-față);
prin telefon;
în scris;
prin internet:
- asincron (în mod clasic): liste de discuții, forumuri, comentarii pe diverse saituri sau bloguri;
- sincron (în timp real): mesagerie instantanee, conferință-voce, conferință video.

Este de notat, așadar, și importanța canalului prin care se realizează schimbul de informații.

Un meta-nivel al acestor elemente ușor recognoscibile îl reprezintă toți factorii care au capacitatea de a le afecta într-un fel sau altul. De la condițiile exterioare canalului, care pot crea însă perturbări, și pînă la incompatibilități culturale care pot îngreuna sau chiar zădărnici încercarea unei conversații, de la lipsa unui consens în terminologia folosită și pînă la competența interlocutorilor în domeniile abordate, vorbim în toate aceste cazuri – și nu numai – despre contextul dialogului. Aspectul care trebuie reținut deocamdată este că acest context al comunicării poate avea o influență măsurabilă asupra oricărui element constitutiv al dialogului.

O ultimă componentă o reprezintă ceea ce am denumit retroacțiune sau feedback. În mecanica clasică, cînd un obiect exercită o forță asupra altuia, acesta din urmă răspunde cu o „reacțiune” la acțiunea primului obiect, adică exercită asupra primului obiect o forță egală în magnitudine și opusă ca direcție. Analogul reacțiunii în actul dialogului îl constituie această retroacțiune (sau feedback): se referă la răspunsul pe care receptorul i-l dă emițătorului, la înștiințarea că mesajul a fost recepționat sau la confirmarea că mesajul a fost înțeles.

De-abia acum deținem toate noțiunile și le putem plasa în... context (sic) pentru a realiza un model mai precis al dialogului:

Reprezentarea schematică a dialogului

Despre comunicare: Generalități

2010-06-10T09:09:00.041+03:00

O oarecare comoditate intelectuală ne-ar putea fixa în antropocentrism și ne-ar îndemna să credem că, din moment ce oricum – ar zice unii – deținem cheile rațiunii, sintaxei și gîndirii abstracte, trebuie că excelăm ca specie la procesul fundamental uman, și anume comunicarea. „Fundamental” pentru că, fără transmiterea și, ulterior, schimbul de informații, nu s-ar fi putut crea un fond comun de cunoștințe care să permită inventarea unei culturi, iar existența individuală nu s-ar fi deosebit cu mult de viețuirea banală a oricărui alt mamifer (denumit popular „dobitoc”): fără memorie, fără întortocheri ale gîndirii, fără pasiuni, fără posibilitatea de a își defini propriile repere și valori, fără privilegiul și neajunsul de a fi în stare să clădească o civilizație.

Dar să revin la comunicare. Pare firesc ca această capacitate să fi avut o mare însemnătate evolutivă, căci altfel nu ar fi existat presiune selectivă pentru indivizi cu astfel de aptitudini și, ca atare, nu am fi existat nici noi în „forma” actuală. Este însă foarte ușor să îți zici că, întrucît omul deja posedă abilitatea de a comunica în codurile sale atît de complexe, atunci în mod implicit această formă umană de comunicare este și optimă.

Nu mă îndoiesc de faptul că sînt, probabil, destui care cred cu tărie, într-o beție antropocentrico-narcisisto-creaționistă, că actul comunicării este perfect, însă, personal, mă găsesc în profund dezacord cu o astfel de poziție. Cea mai amară ironie e că, nefiind o specie telepatică, sîntem obligați să recurgem la niște anoste cuvinte – mașinării prea greoaie pentru a denumi lucruri concrete și prea mundane pentru a fixa noțiuni abstracte. Însă, după cum ar zice un amic, «Pe-astea le-avem – cu astea defilăm».

Doream de ceva timp încoace să îmi notez niște observații asupra comunicării, că – dèh, nenorocită specie! – nici memoria detaliilor nu este ceva de care să poți fi sigur, cel puțin nu pe termen lung.

Din punct de vedere al poziționării actorilor în actul comunicării, se disting trei categorii:

Comunicarea către o audiență

1. Comunicarea către o audiență

Este un tip de comunicare ce poate fi ușor asimilat unui monolog, unui discurs, transmiterii unui anunț sau a unei știri. Fluxul este unidirecțional: dinspre cel care transmite către cei care recepționează.

Nu se așteaptă un răspuns sub forma unui schimb de idei, ci:

sub forma luării unei hotărîri (în cazul în care e vorba, să zicem, de un spot publicitar care își propune să îi prezinte privitorului sau ascultătorului un produs care trebuie să îi creeze acestuia convingerea că îi este indispensabil);
sub forma conformării (precum în cazul în care se anunță mobilizarea, în vederea intrării într-un conflict armat);
se vizează doar informarea audienței într-o anumită problemă, singura datorie a celor convocați fiind să ia cunoștință de informațiile expuse (spre exemplu o ședință de prezentare a unei noi strategii de marketing).

În funcție de scopul monologului, se pot distinge mai multe tipuri de comunicare către o audiență: discursul (politic, social, motivațional), prezentarea/expunerea (ca în maniera veche de predare), monologul literar și așa mai departe.

Dialogul

2. Dialogul (comunicarea între doi interlocutori)

Dialogul, ca formă de comunicare interpersonală, se constituie dintr-un flux bidirecțional: fiecare interlocutor alternează rolurile de emițător (cel care transmite mesajul) și de receptor (cel care primește mesajul).

Principiul teoretic este ușor de înțeles: e ca în mecanica clasică, unde a treia lege a lui Newton spune că de fiecare dată cînd un obiect exercită o acțiune asupra unui alt obiect, acesta din urmă exercită la rîndul lui o reacțiune asupra primului obiect, cu o forță egală ca magnitudine și opusă ca direcție forței exercitate de primul obiect.

În contextul comunicării, „reacțiunea” este – inexact spus – răspunsul pe care îl dă receptorul. Pentru o mai mare precizie, voi folosi termenul de retroacțiune sau de feedback, intrînd în detalii la momentul cuvenit (într-un alt articol).

Comunicarea într-un grup

3. Comunicarea în cadrul unui grup

Comunicarea într-un grup este, implicit, un amestec al celor două forme de comunicare menționate mai sus. Deși presupune atît monolog, cît și dialog, este dificil de fixat în cîteva rînduri. Descrierea se complică mai ales datorită normelor suplimentare care sînt necesare odată cu augmentarea numărului participanților. Iar aceste norme depind, la rîndul lor, de obiectivul pe care această conversație îl are în vedere.

În funcție de aceste scopuri, conversația între mai mulți interlocutori poate fi:

o confruntare: dezbaterea, deliberarea etc.;
o colaborare: fie în vederea coordonării administrării (în domeniul politic, al afacerilor etc.), fie în sens exploratoriu. În esență, colaborarea „de explorare” presupune ca participanții la discuție să aibă o atitudine deschisă și să nu încerce să convingă sau să întărească numitorul comun al grupului (sau al unui subgrup), ci să producă sensuri, soluții, idei noi.

§§§

Aceasta s-a vrut a fi o introducere în temele legate de un aspect sau altul al „comunicării” pe care am de gînd să le abordez pe viitor.

Sursele imaginilor: aici și aici.

§§§

NOTA BENE: Nu am pregătire nici în sociologie, nici în comunicare și nici în semiotică (sau în ce alte domenii voi mai atinge), așa că îmi dau seama că niște boboci mai isteți ar putea să îmi dea peste nas dacă spun prostii. Cum, însă, motivația acestor însemnări este personală – nu vreau să îmi rătăcesc constatările în hăul memoriei imperfecte – îmi permit luxul și aroganța de a specula fără o patalama.

Internetul și retorica urii

2010-06-08T07:22:00.006+03:00

Deunăzi participam la un schimb de idei, cînd mi s-a reproșat că dacă nu mă implic activ în a blama niște lucruri care finalmente sînt dăunătoare înseamnă că îmi lipsește responsabilitatea civică. Ce m-a deranjat a fost îndrumarea cum că aș avea obligația morală de a face front comun cu neoactiviștii internautici al căror arsenal îl constituie, în linii generale, retorica urii.

Nu că aș considera că toți acești inși animați de conștiință civică ar fi astfel de oratori și nu că aș cădea pradă falsei dihotomii „ori ca cei de trebuie sensibilizați, ori ca noi, neoactiviștii virulenți”, însă tabloul general mi se pare destul de înnegurat. Nu mai sînt mulți aceia care subscriu deontologiei unei dezbateri decente – sau poate că îmi este mie mai greu să îi găsesc.

Aș putea spune, într-un mod care rașchetează grosolan diferențele particularizante, că două mari neajunsuri ale comunităților virtuale sînt, pe de o parte, răbdarea și atenția suboptimale ale celor care iau parte la discuție și, pe de altă parte, mîrlănia. Însă dacă m-aș opri aici nu aș face decît să ating în treacăt simptomele prin care se manifestă problema, problemă ce ține de procesul în sine de comunicare prin Internet.

Despre mecanica procesului de comunicare ar fi mai multe de zis și m-aș întinde prea mult înafara subiectului pe care îl am în vedere aici, așa că mă voi mulțumi să remarc în grabă că, spre deosebire de comunicarea standard, cea în linie și cu mijlocirea tastelor este depersonalizată și depersonalizantă și mult mai puțin riguroasă decît polemicile din tipărituri, unde există niște norme editoriale și profesionale elaborate special în acest sens. Desigur că nici „depersonalizarea” aceasta nu este vina inerentă a mijloacelor de comunicare, ci a agenților, însă și aceasta este o altă poveste.

Revenind, nu mă pot împiedica de la constatarea că, din moment ce platformele de comunicare ale Internetului sînt într-atît de permisive încît singurele opreliști sînt propria conștiință și eventual cîte un moderator care să te tragă de mînecă din cînd în cînd, orice manifestări sînt posibile. Mai mult decît atît – spre deosebire de comunicarea reală, nu ești obligat să iei în considerație părțile care nu îți convin din expunerea celuilalt și îl poți chiar ignora cu desăvîrșire (majoritatea forumurilor dispun de această funcționalitate care permite unui utilizator să opteze să nu mai vadă mesajele provenite de la un altul).

Firește că astfel de minunății tehnologice transmută imperceptibil atitudinea interlocutorilor și reușesc să impună restructurarea oratoriei înseși. Astfel, injuriile și intoleranța devin „cuvinte și atitudini”, discursul veninos devine „argument”, iar bruschețea este noua monedă a schimburilor interpersonale. Sau inter-anonime, depinde cum privești problema.

În niște vremuri pare-se apuse, retorica urii era văzută drept o grosolănie nedemnă chiar și pentru cei mai oprimați. Martin Luther King, Jr. spunea:

In the process of gaining our rightful place, we must not be guilty of wrongful deeds. Let us not seek to satisfy our thirst for freedom by drinking from the cup of bitterness and hatred. We must forever conduct our struggle on the high plane of dignity and discipline. We must not allow our creative protest to degenerate into physical violence. Again and again, we must rise to the majestic heights of meeting physical force with soul force.

În traducere liberă și neacreditată:

În procesul cîștigării locului nostru de drept, nu trebuie să ne facem vinovați de acte greșite. Să nu ne satisfacem setea de libertate bînd din cupa amărăciunii și a urii. Trebuie să ne desfășurăm întotdeauna lupta în planul elevat al demnității și al disciplinei. Nu trebuie să permitem protestului nostru creator să degenereze în violență fizică. Din nou și din nou, trebuie să accedem la înălțimile maiestuoase ale întîmpinării forței fizice cu forță spirituală.

Dacă s-ar înlocui „violența fizică” cu „violența verbală” în citatul de mai sus, mesajul ar putea reintra în actualitate.

Afghanistanul de ieri

2010-06-07T08:10:00.018+03:00

Am dat astăzi peste un articol care m-a surprins. Este drept că nu am investigat pînă acum situația socio-culturală a Afghanistanului, însă nici nu bănuiam măcar că în alte vremuri lucrurile nu erau precum astăzi. Autorul articolului, Mohammad Qayoumi, a crescut în Kabul (capitala Afghanistanului) în anii '50 și '60. În 1968 a plecat cu o bursă în Beirut și apoi a ajuns în Statele Unite. Își amintește de un alt fel de Afghanistan decît cel cu care sîntem obișnuiți din mass-media. A regăsit o carte veche cu Afghanistanul în imagini, din care a reprodus cîteva fotografii surprinzătoare. Am preluat și eu cîteva.

Afghanistanul de ieri: Magazin de discuri
În Afghanistanul anilor '50-'60, discurile stăine, posturile de radio și cinematografele aduceau ceva din deschiderea și ritmul societăților vestice printre afghani. Astăzi, aceste lucruri fie nu mai există, fie sînt un lux

Există și astăzi posturi de radio, însă doar 20% dintre afghani au acces la electricitate. Multe case sînt luminate doar cu lămpi cu kerosen.

Afghanistanul de ieri: Un cabinet în sesiune
Nivelul de educație al oficialilor afghani era mult mai ridicat cu jumătate de secol în urmă. Majoritatea aveau un masterat sau un doctorat și îmbrăcămintea vestică era normă.

Afghanistanul de azi: O întrunire afghano-pakistaneză
Ceva s-a schimbat între timp

Autorul articolului spune că înainte oamenii credeau cu adevărat în faptul că educația poate crea noi oportunități și că era cheia pentru o viață mai bună. Puneau mare preț pe educație, însă astăzi sînt mult mai cinici, pentru că văd că cei care au ajuns înstăriți și puternici nu au făcut-o prin mijloace legitime.

Afghanistanul de ieri: Lecție de biologie la Universitatea din Kabul
În anii '50 și '60, femeile afghane puteau urma o carieră științifică. Astăzi este cu mult mai greu

În prezent, există mai puține locuri în care femeile pot avea parte de educație. Un raport de acum doi ani al Națiunilor Unite arăta că 700 de școli au fost închise din motive de insecuritate. Cel mai mare grad de violență se înregistrează împotriva centrelor educaționale care instruiesc femei. Gradul de analfabetism în rîndul bărbaților este de 57%, iar în rîndul femeilor de 87%.

Afghanistanul de ieri: Maternitate afghană
Înainte, oamenii puteau accede într-o oarecare măsură la serviciile de asistență medicală. Astăzi, spitalele sînt supraaglomerate și insuficient dotate. Se estimează că unul din patru copii afghani nu ajunge să împlinească 5 ani

Afghanistanul de azi: copiii afghani duc un trai anevoios
Șase milioane de copii afghani sînt obligați să muncească și nu au parte de educație

Surse (informații, imagini):

Once upon a time in Afghanistan... – Mohammad Qayoumi
More than six million children in Afghanistan face problems – www.rawa.org
Country profile: Afghanistan (2008) – The Library of Congress. American Memory
Report finds girls' schools in Afghanistan face highest risk of violence; Suggests steps for preventing attacks – www2.reliefweb.int
Afghanistan – www.iacenter.org
www.sananews.com.pk

Pisica

2010-06-05T18:24:00.023+03:00

Motanul meu se cheamă... Pisica. Răspunde surprinzător de bine la auzul consoanei fricative alveolare surde s, pronunțată lung și încadrată între două i-uri ascuțite. În fine, nu numele e important, ci musiu motanul în cauză. Urmează niște poze cu dumnealui. Mi-am permis niște interpretări pisicologice ale ipostazelor în care l-am surprins. O singură precizare: pentru ca pozele să aibă sens, trebuie să se înțeleagă foarte clar faptul că pasiunea mîțului ăstuia e să se bage în seamă.

Masă? Care masă?

Te ignor în continuare...

Bine! Ai cîștigat, mă dau jos... da' nu mai zbiera!

Da' ce? Credeai că dacă-s pe jos, ai scăpat de mine?

Ufff! Am obosit. Mă odihnesc pentru runda II.

Ta-raaaa! Iacă-tă-mă-s! Ți-era dor de mine, nu-i așa?

Offf! Iar se face că nu mă vede. Tre' s-o fac din nou pe lol-pisica...

lol-pisica #1: urs truly, Galeșu'

lol-pisica #2: i r serious cat

lol-pisica #3: i'm in ur... bliț

Mă dezamăgești. Trebuia să-mi fi spus „Sfinxul”. Ăsta era un nume care ar fi reflectat distincția mea aristocratică și... Heiiii! Pe cine faci tu „pisică de șanț”?!

Acu' că m-ai mîngîiat... ți-am iertat ireverența.

Daaa, știiiiu că sînt fotogenic.

Mostră de romgleză (II)

2010-06-05T17:01:00.003+03:00

Altă mostră de romgleză, văzută recent într-un mesaj pe la serviciu:

Cei [de la bancă] au contactat persoana apropiată, proprietarul contului, [și au făcut nu-știu-ce].

Am răspuns și eu cu un mesaj care se pare că a fost prea subtil:

„Persoana apropiată”... ca în „the appropriate person”?

Vorba unui amic: «Bă, voi IT-iștii ăștia din România, de ce naiba vă mai chinuiți să vorbiți în română? Treceți la engleză și ați rezolvat problema.»

«Rrromânia pitorească...»

2010-06-01T16:53:00.011+03:00

De la o vreme încoace, saitul domnului George Pruteanu este indisponibil, pentru că cei care îl găzduiau au decis că dacă nu mai e nimeni care să se ocupe de plăți, lucrul normal de făcut e să îl suspende (saitul, nu domeniul; domeniul este în regulă dinspre partea celor de la ROTLD). După mine, uneori este nevoie de o viziune cu o cuprindere ceva mai largă, de o viziune ceva mai generoasă și care să nu se împiedice în funcționărașul autist care zice „Păi da' dacă n-a plătit nimeni, noi ce să facem? Nu se poate, dom'le, că ieșim în pierdere”!

Totuși, Wayback Machine – un soi de arhivator al Internetului – mai păstrează cîteva bucăți din saitul domnului Pruteanu. Am recuperat pentru moment o pagină care figura în secțiunea de umor – „Rrromânia pitorească...?”:

India? Disneyland? Nu. Ţara Rrromânească...
*

Îmi este încă neclar de ce a preferat să scrie „rromânească” cu trei „r”-uri („Țara Rrromânească”), dar am lăsat așa. Pe o altă pagină, către care exista o legătură directă, menționa:

RRROMINIA
PITOREASCĂ...?
Ca o pecingine se întinde prostul-gust peste Ţara Românească...

Complementul său? Un exemplu prototipic:

Fotografii (cu excepţia celei de mai sus) obţinute prin bunăvoinţa doamnei Diana Leniu din T., adevărată colaboratoare a acestui sait.

Bietul domn Pruteanu... Odată cu el a murit jumătate din românism. Celeilalte i se spune „Tudor Gheorghe”.

Scrisoarea către FMI

2010-05-27T01:16:00.006+03:00

Aud că a fost aprobată astăzi scrisoarea de intenție către FMI. Pe lîngă toate bucuriile care îi așteaptă pe români... zice-se pînă la sfîrșitul anului 2010, poate mai aflați și niște lucruri noi. Nu am stat să caut textul propriu-zis al documentului, dar am găsit un rezumat pe saitul Ziarului Financiar.

Ce mi se pare relevant:

Care sînt măsurile din scrisoarea către FMI
Salariile, indemnizațiile, sporurile se taie cu 25%

Salariul minim va fi de 600 de lei

Nu se mai contractează bilete de odihnă

Pensiile din sistemul public se reduc cu 15%

Pensia minimă rămîne de 350 de lei

Salariile plătite potrivit unor legi „speciale” se reduc cu 15%

Pensiile „speciale” nu se mai plătesc, ajungîndu-se la nivelul pensiilor normale

Pensiile militare se diminuează cu 15%

Indemnizația de șomaj scade cu 15%

Nu se mai dau salarii compensatorii pentru concedierile colective angajaților din MApN, Romsilva, societățile naționale și regii, SNCFR

Cei care primesc acum salarii compensatorii vor primi cu 15% mai puțin de la 1 iunie

Se reduc cu 25% alocațiile pentru copii și pentru familii monoparentale

Indemnizația pentru mame va fi redusă cu 15%. Suma minimă platită va fi de 600 de lei

Tinerii căsătoriți nu vor mai primi 200 de euro

Renta viageră agricolă se reduce cu 25%

Indemnizațiile membrilor Academiei se reduc cu 15%

Rentele viagere ale sportivilor se reduc cu 25%

Facilitățile pensionarilor, elevilor, studenților și profesorilor pe transportul intern, auto, CFR, autobuze și metrou vor fi anulate

Facilitățile fiscale acordate IT-iștilor vor fi anulate

Tichetele de masă, cadou, creșă, de vacanță vor fi incluse în veniturile salariale și impozitate

Plățile compensatorii vor fi impozitate

Mda. Eu de aia cu anularea reducerilor la transportul de suprafață, metrou și CFR nu auzisem. Așa că să nu mai prind pe careva cîrcotind că sînt pline mijloacele de transport în comun de pensionari care n-au nimic mai bun de făcut decît să se plimbe toată ziua. Puteți sta liniștiți, de-acu' n-or să mai aibă reducere sau gratuitate. Călătorii plăcute! (Mai puțin începînd cu 1 iunie...)

Bizarerii creștine (Dansul satanic)

2010-05-25T01:27:00.007+03:00

Mi-am vizitat astăzi o fostă profesoară; o ființă foarte interesantă cu multe lucruri de spus și care mai are din cînd în cînd și idei mai crețe. Una dintre ele este să urmărești o emisiune sau un reportaj tăind sonorul, pentru că dacă resursele analitico-critice nu îți mai sînt acaparate de discurs, poți prinde niște particularități non-verbale care altfel poate că ți-ar fi scăpat.

Experimentul acesta trebuie că e haios, în schimb există situații în care gesturile se revarsă cu o intensitate grotescă și se găsesc, desigur, destui... glumeți plini de idei care să pună acest lucru în evidență.

O astfel de situație se regăsește la norodul evanghelist american, mai precis în debandada bizară pe care o practică. Adică au și ei fanaticii lor. Există o secțiune foarte importantă a populației creștine din Statele Unite care se încadrează în curentul evanghelist – o aripă a protestantismului un pic mai țicnită. Da, sînt ăia care au case de cult de milioane de dolari, care dansează ca la discotecă în cadrul unor petreceri interne și care dau un puhoi de bani pentru aceste sedii, fiind vrăjiți de șarmul (?!?) așa-numiților tele-evangheliști.

Circulă pe Internet destul de multe clipuri cu ipostaze ridicole în care se găsesc acești evangheliști, însă niște glumeți cu inițiative au prins deja ideea experimentului de care îmi vorbea mie fosta profesoară: doar uitîndu-se la gesturile enoriașilor, le-a și trecut prin minte să facă un mixaj al acestor înregistrări, punîndu-le pe un fond sonor neașteptat:

(Nu, nu mă dau în vînt după Slayer; îi găsesc comerciali și superficiali, însă clipul de mai sus este cel puțin... simpatic.)

Simțul umorului

2010-05-24T23:50:00.009+03:00

Tot legat de ziua în care toată lumea îl desenează pe Mahomed (Everybody draw Muhammad day): un desenator celebru din Africa de Sud a avut cutezanța de a publica într-un ziar local, Mail & Guardian, o caricatură care îl înfățișează pe profetul Mahomed într-o postură haioasă.

Alți profeți au adepți care au simțul umorului!...

Caricaturistul Zapiro (pe numele său adevărat Jonathan Shapiro) este cunoscut pentru aciditatea cu care de-a lungul timpului a denunțat politicieni corupți și a expus diverse ipocrizii din sfera socială și tocmai de aceea este clar că ar fi putut să fie mult mai dur în această reprezentare a lui Mahomed. Însă nu acesta a fost scopul vizat – în secțiunea de știri de pe saitul său, anunță:

21st May 2010 - Zapiro's position on Muhammad cartoon

Given the controversy about the "Everybody draw Muhammad Day" campaign, I felt that it was necessary to draw and publish a cartoon on the subject. The objective was certainly not to offend but to draw a cartoon that was challenging. The prophet in the cartoon looks sad. His followers don't have a sense of humour and are fanatical and sensitive. Reaction to the publication of the cartoon has proved exactly what the cartoon depicts.

I believe that all religions should be subjected to satire and that some religious groups should not be able to think they are above society.

În traducerea mea:

Dată fiind controversa din jurul campaniei „Everybody draw Muhammad day”, am simțit că este necesar să desenez și să public o caricatură legată de subiect. Obiectivul a fost, bineînțeles, nu să jignesc, ci să desenez o caricatură care să fie provocatoare. Profetul pare trist în desen. Adepții lui nu au simțul umorului și sînt fanatici și sensibili. Reacția la publicarea caricaturii a dovedit exact ceea ce desenul înfățișează.

Cred că toate religiile ar trebui să facă obiectul satirei și că unele grupări religioase nu ar trebui să se poată considera a fi mai presus de societate.

După cum afirmă și Nic Dawes, redactorul-șef al jurnalului Mail & Guardian:

If we had to pull every Zapiro cartoon that offended someone we wouldn't have any Zapiro cartoons in the newspaper.

Adică:

Dacă ar fi trebuit să retragem fiecare caricatură de-a lui Zapiro care a jignit pe cineva, nu am mai avea nici o caricatură de-a lui în ziar.

Redactorul-șef mai spune un lucru interesant:

Some have suggested that it was irresponsible of us to publish the cartoon, knowing that it would anger a section of the community, and might lead to violence. (...) I take a different view. I believe that it is more insulting to Islam to assume that Muslims will react violently to a challenging image, than it is to publish such an image.

Adică:

Au fost unii care au sugerat că sîntem iresponsabili publicînd caricatura, știind că acest lucru va supăra o parte a comunității și că ar putea conduce la violență. (...) Am un punct de vedere diferit. Consider că este mult mai insultător pentru Islam să se presupună că musulmanii ar reacționa violent față de o imagine provocatoare decît ar fi publicarea unei astfel de imagini.

Frumos spus. Timpul va dovedi dacă este într-adevăr așa (deși personal am mari rețineri în acest sens; poate-poate că în Africa de Sud ar mai merge, dată fiind tradiția ceva mai democratică a țării, în schimb pentru restul Africii nu întrevăd nici o speranță).

În final, iată și o caricatură făcută de Zapiro în care este reflectată dificultatea meșteșugului de desenator în contextul religios. A fost publicată în Sunday Times pe 23 mai 2010.

Marșul diversității 2010

2010-05-21T17:28:00.029+03:00

Am fost ocupată cu examenele și aproape că nu am aflat ce se mai întîmplă prin jur. În perioada 17-22 mai 2010 se desfășoară la București Gay Fest, azi (22 mai) fiind programat marșul diversității.

Stop homofobiei!

Pestriț și vesel (engl. „gay”)

Deși nu prea sînt în temă cu ce se mai întîmplă și cu ce se mai vorbește, am senzația că majoritatea românilor încă sînt homofobi. Cred că se leagă mult de noțiunea de „moralitate”, pe care o vehiculează într-o misterioasă accepțiune proprie.

O categorie distinctă este cea a indiferenților deranjați. Sînt oamenii care spun: «N-am nimic cu ei, dar parcă prea se dau în spectacol și din cauza asta mă cam enervează. Ce, mă vezi pe mine ieșind în stradă să fac paradă cu heterosexualitatea mea?»

Nu aș avea atît de mult de obiectat la afirmații în genul celei de mai sus dacă situația de facto ar fi într-atît de neutră precum reiese din acest tip de discurs. Chiar dacă în România sînt destui cei care nu își judecă semenii adulți în funcție de ce decid ei, de comun acord, să facă în propriul dormitor, opinia publică majoritară se încăpățînează să rămînă proțăpită în postura moralisto-țățească de acum un veac. „Moralistă” în sensul peiorativ, acela de a arăta cu degetul orice lucru ce contravine preferințelor dictate de majoritate, și „țățească” pentru că vorbim de trăsătura cronică extrem de penibilă de a nu putea sta locului fără a ști totul despre vecinu' de la 4 sau despre arabul cu care a venit aseară studenta de la scara C.

(Nu știu de ce, dar am puternica impresie că această de pe urmă manifestare este un simptom nefericit al întretăierii a două aspecte ce țin de dinamica socială specifică expansiunii urbane din perioada comunistă: pe de o parte, din cauza aglomerărilor umane pe verticală, ce s-au realizat într-un timp foarte scurt și din cauza unor constrîngeri artificiale, și pe de altă parte din cauza nivelului deficitar al educației și al spiritului civic în cazul unei părți însemnate a locatarilor acestor mușuroaie de beton. Însă acest amănunt este irelevant pentru subiectul pe care îl tratez în articolul de față.)

Așadar, a aparține unei minorități sexuale în România anului 2010 nu este nici pe departe atît de simplu precum par a considera acești indiferenți deranjați. În primul rînd, cel sau cea în cauză este plasat(ă) fără drept de apel în categoria „anormalului” – și de aici purced toate: de la izolarea și stigmatizarea socială, la actele de delincvență comise împotriva acestor persoane și la dificultățile întîmpinate la școală și la locul de muncă.

Cu o oarecare lipsă de grație, voi încadra urmările paragrafului de mai sus în categoria „detaliilor” sociale; asta pentru că mai există și aspectele legale, sau mai bine zis aspectul lipsei reglementărilor legale care să le permită acestor oameni să întreprindă niște acțiuni pe care noi ăștialalți le considerăm a fi niște drepturi implicite ale oricărui cetățean. Cu opacitatea noastră, nu vedem că membrii comunității LGBT:

nu se pot căsători între ei
nu se pot pacsá (la francezi, a fi pacsát cu cineva înseamnă a avea un suport legal pentru concubinaj)
nu pot adopta copii
nu pot face un credit la o bancă în condițiile în care li se cere să facă dovada veniturilor partenerului, pentru că partenerul nu este recunoscut din punct de vedere civil
nu pot beneficia de asigurarea de viață a partenerului, după decesul acestuia

și or mai fi și altele.

De fapt, mie mi se pare obositoare întreaga discuție. Nici nu o văd ca pe o controversă. Pentru că nu este nimic controversat și nimic de discutat în treaba asta. E la fel de lipsit de sens să discuți ce drepturi are un om raportîndu-te la identitatea sa sexuală precum e stupid să îi dictezi ce sistem de operare, mașină sau pantofi sport să folosească. Atîta vreme cît aceste lucruri nu sînt înțelese și acceptate, o paradă periodică a diversității este necesară pretutindeni.

În final, un clip scurt, simpatic, foarte bine făcut și care (sper) se imprimă bine în conștiința privitorului:

Sursele imaginilor: www.lgbtiq.net și www.realitatea.net.

«Zotehnia» față cu reacțiunea

2010-05-20T17:58:00.008+03:00

Protestul de ieri din Piața Victoriei, la care au venit (tot n-am înțeles bine cîte) zeci de mii de sindicaliști, s-a lăsat cu niște reportaje și cu niscai articole; nu cred că va putea produce altceva, adică vreo treabă concretă. În schimb, s-a lăsat și cu o galerie foto pe saitul Mediafax.

Mi s-a părut simpatică poza de mai jos. Niște unii care sînt supărați că „atît a mai rămas din zotehnie”. Nu am înțeles dacă doar cartonul ăla era ce susțin ei că a mai rămas din zootehnie sau dacă mai aveau alt material protestatar edificator și, de fapt, nici nu mă prea interesează; voiam doar să pun poza asta:

Zotehnia, ce-ați făcut cu ea?...

Interzis nu-nseamnă imposibil

2010-05-20T17:37:00.008+03:00

După cum spunea bunicul meu – odihnească-se-n pace –, „interzis nu înseamnă imposibil”. Se aplică în toate domeniile și e bine să iei în calcul acest aspect al interdicției. Ca să ilustrez ideea, iacă o poză.

Interzis cu desăvîrșire...

Dacă nu se înțelege ce este subliniat cu roșu, acolo scrie de fapt că «se interzice cu desăvîrșire lipirea afișelor pe geamurile sau fațada blocului». Ha.

Everybody draw Muhammad day

2010-05-20T16:46:00.013+03:00

Sau ziua în care toată lumea îl desenează pe Mahomed. Mișcarea generală e pe Facebook, dar eu nu am cont, așa că îmi pun aici „opera”.

Un mesaj simplu

Din cauza dificultății practice de a-i măcelări pe toți ăia care au pus poze acolo, Pakistanul a interzis accesul la Facebook.

Neavînd cont prin rețelele astea de socializare și nici cel mai mic interes de a-mi face vreunul, am auzit de ziua de desenat mahomezi prin blogosferă.

Vorbe de duh (I)

2010-05-18T17:18:00.004+03:00

Ilarul situației face ca această știre să apară în secțiunea „Politic”, dar e prea puțin important. Ce contează e reflecția memorabilă a domnului Geoană:

[N]umai Batman mai poate salva România.

Mostră de romgleză (I)

2010-05-16T17:03:00.013+03:00

Trebuia să îmi recuperez niște „opere” de pe aparatul de fotografiat, așa că am catadicsit în fine să-i înfig mufa și să descarc și restul pozelor. Găsii, astfel, una făcută pe undeva pe Șoseaua Colentina, acum vreo lună.

Oan handrăd părsent lethăr, să muară dujmanii!

Lether și nu leather, carevasăzică. Păi ce, nu s-o înțelege și-așa?

Eu am o ipoteză foarte simplă: ălora care nu sînt în stare să-și învețe nici măcar limba maternă cum trebuie nu le dau nici o șansă în încercarea de a învăța corect o altă limbă. În situația de față, pornesc de la concluzie (constatarea că limba a doua e deja varză) și mă gîndesc dacă s-ar putea aplica reciproca, adicătelea dacă într-adevăr patronul buticului are probleme și cu româna. Așa că, dragă proprietar de șop de Colentina, dacă citești matale aceste rînduri, ia-ncearcă să scrii după dictare, să vedem ce o ieși:

Trecutu-mi-a-ntr-o zi prin gînd
Să îmi deschid o pielărie
Și-am zis că și mai șmen o fi
De-oi pune-n geam la prăvălie
Și-n străineză un cuvînt.

Uite criza! Nu e criza!...

2010-05-16T00:37:00.010+03:00

După ani de zile de politici falimentare și de jeguri cu labele afundate pîn' la cot în banii publici, acum că ne-a ajuns cuțitul la os, s-au decis și guvernanții să facă... ceva. Măsuri anti-criză? Ei, aș! „Dacă n-avem bani, hai să tăiem din ce le dăm și să mărim taxele” e o soluție care nici nu carbonizează neuronul, dar nici redresare economică nu aduce – asta în cazul ideal în care deficitul bugetar ar fi redus pînă la limita pe care și-au propus-o, dar fără stimularea creșterii produsului intern brut, desigur.

Lăsînd la o parte isteria din ultimele zile – care va continua probabil săptămîna viitoare prin ieșirea a 40000 de sindicaliști în Piața Victoriei – e interesant de urmărit cum se prezintă niște „fapte diverse”.

Aflăm, astfel, că Biserica Ortodoxă Română este din nou cea mai ipocrită instituție din țară, considerînd că actuala criză poate fi depășită – hai că la asta nu v-ați aștepta!... – prin rugăciuni și noi biserici (sublinierile și caracterele cu diacritice îmi aparțin):

Criza financiar-economică actuală este rezultatul unei profunde crize spirituale și morale care poate fi depășită prin sporirea credinței, a rugăciunii și cooperării pentru a finaliza un lăcaș de cult care adună oameni în iubirea și lumina Preasfintei Treimi, învățându-i să se respecte și să se ajute reciproc.

[...]

În plus, continuarea lucrărilor de construire a bisericilor, ca și începerea construirii altora, asigură noi locuri de muncă și combate individualismul prin cultivarea spiritului comunitar de solidaritate socială.

Mă întreb dacă este posibil să fii mai ipocrit decît atît, într-o țară aflată într-un impas economico-politic major și care se vrea laică, dar care insistă ca locașurile de cult și popii-cei-frecători-de-dudă să primească bani de la bugetul de stat.

Iar acest comunicat ce sfidează atît bunul-simț, cît și pe amărîtul de contribuabil din taxele căruia această tagmă împuțită de căpușe scîrbavnice își trage vile și mașini, vine tocmai la cîteva zile după ce sînt prezentate măsurile guvernului Băsescu (da, exact asta am vrut să spun) în vederea reducerii deficitului bugetar: micșorarea fondului salarial din sectorul bugetar cu 25%, disponibilizarea a 70000 de bugetari pînă la sfîrșitul anului, micșorarea pensiilor cu 15%, micșorarea salariului minim pe economie, micșorarea ajutorului de șomaj cu 15%, desființarea a vreo 200 de spitale și a vreo 9000 de paturi de spital, închiderea multor unități de învățămînt, reducerea sau desființarea unor tipuri de ajutor social, micșorarea burselor studențești ș.a.m.d. Adică taman atunci cînd și ultimii aerieni constată că au cacarisit-o pentru niscai ani buni de-acum încolo – dacă nu reușesc să se care –, se trezește și Biserica Ortodoxă Română să pohtească la și mai mulți bani.

Deunăzi stăteam la o bîrfă mică „pă mess” cu un amic din Statele Unite, care îmi spunea cît de amărît e cînd se gîndește că atîția dintre conaționalii lui plătesc bani grei pentru biserici. «Păi ho, nene,» fac eu de colo, «că la voi e încă OK: la voi nu dă statul bani libidinoșilor ăstora mizerabili, ci fiecare credincios e liber să-și desfacă larg baierele portofelului și să doneze cît vrea, că doar nu-i bagă tele-evanghelistul mîna în buzunar». Ăsta că cică «Mda, așa este, dar totuși sînt atîta de mulți care sînt pur și simplu fraieriți și îmi pare rău pentru ei». Văd că încă nu pricepe, așa că îi explic cum stă treaba pe la noi, unde nu poți alege să te abții de la cotizații, pentru că politicianul care mizează pe un sprijin important al popii în campania electorală nu are nici un interes să implementeze în fapt separarea statului de biserică, inclusiv din punct de vedere financiar. În fine, îi pică fisa și e de acord că se poate și mai rău decît la ei.

Nu toate măsurile sînt rele – desigur că multe dintre ele sînt binevenite, că și-așa sîntem o nație de asistați social (6 milioane!...) și oricum majoritatea bugetarilor o ard de pomană (e normal – jumătate dintre ei sînt în administrația centrală), dar orice oligofren poate să vadă că aceste măsuri nu vor avea impactul scontat decît pe termen scurt, însă pe termen lung, mai ales corelate cu politica debilă de descurajare a economiei și a investițiilor din ultimii ani, nu numai că «nu vor face mare brînză», ba chiar dimpotrivă: adică vor face, dar în rău. Evaziune fiscală, emigrare de materie cenușie, companii (care de bine, de rău, mai pompau cîte ceva în epava asta economică) ce au început deja să își transfere sediile financiare înafara României și descurajarea actualilor și potențialilor investitori (dèh, cînd poți să-i iei pe indieni mai ieftin, de ce să te mai încurci cu românii?) – astea ar fi primele efecte care îmi vin pe moment în minte.

(Pentru amuzament, sugerez să se observe frecvența formulărilor de prin presă care conțin „reducerea cu Ț%”, în loc de „diminuarea” sau, și mai corect, „micșorarea”. Ei? așa-i că sună mai puțin rău „reducere”? Parcă îți și apare în fața ochilor un hipermarket care face mare reducere mare.)

Retorica șleahtei politice arată cu degetul înspre FMI – de parcă ăștia ar fi responsabili de iresponsabilii care ne conduc și de tăt pămpălăul care a crezut că s-a scos dacă și-a făcut „credit doar cu buletinul, în 10 minute!” pentru el și copiii și copiii copiilor săi, în timp ce dacă nu ești vigilent îți scapă taman punctul esențial: Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI în România, arată că FMI a propus soluții mai echilibrate, în timp ce guvernul a hotărît doar reducerea cheltuielilor. Franks arată că

Au fost mai multe posibilităţi din care ar fi putut alege autorităţile - diverse variante care vizau simultan atât măsuri pe partea de venituri, cât şi pe cea de cheltuieli - dar decizia lor a fost să se bazeze aproape exclusiv pe reducerea cheltuielilor publice.

În timp ce japița de Boc creează cu o impertinență crasă o falsă dihotomie:

Am avut de ales între alternativa oferită de FMI, de creştere a TVA la 24%, a cotei unice la 20% şi reducerii fondului cu salarii cu 20% şi între reducerea cheltuielilor cu salariile, pensiile şi alte transferuri sociale. Am ales răul cel mai mic.

Așa. Și dacă toate astea nu erau de ajuns, iată încă un exemplu de «Uite criza! Nu e criza!...», pentru că mă puse dracu' să mai arunc un ochi și sîmbătă seară pe cîteva articolașe. Dacă tot nu e criză, hai să mai împrumutăm 10 milioane de euro pentru drumurile din Vîlcea!

Nu mai detaliez, că deja mi-e lehamite. Dar găsii p-acilea o piesă ce constituie chintesența frustrărilor pe care le-am zvîrlit în mîzgăleala asta:

(Cui i-o păsa – piesa se cheamă de fapt „Aoleu” și face parte din albumul „Absurdistan”.)

Cristo-fascismul autohton

2010-02-03T20:00:00.012+02:00

Mi-am luat în iarnă un concediu mai lung și după trei săptămîni de absență n-am avut nici un chef să mă pun „în temă” în legătură cu ce se mai întîmplă (nici în țărișoară, dar nici în rest): adică nu mi-am mai citit RSS-urile de multă vreme.

Totuși, unele lucruri nu pot să nu-ți treacă pe la urechi, atît de aberante sînt. Spre exemplu, Liga Scriitorilor a cerut canonizarea lui Eminescu.

După mine treaba asta e cum nu se poate mai aiurea, iar după ei probabil că e „Dacă Ștefan cel Mare și curvar a devenit și Sfînt pe motiv că a făcut multe biserici și că a căsăpit mulți turci cu multă evlavie, poate-poate o să-l canonizeze și pe Eminescu, mai știi?”.

Ce e „simpatic” e că Patriarhia Română nu le-a zis direct să stea liniștiți și să se ducă să se culce, ci a invocat oarece încurcături de ordin procedural; au explicat, astfel, că un asemenea proces are loc în urma întrunirii unor «criterii și proceduri care nu se bazează doar pe entuziasm și dorință publică».

S-ar părea că aceste «criterii riguroase» presupun, printre altele, «credință ortodoxă mărturisită public, sfințenia vieții și evlavia populară». Adică dacă vor screme o comisie de investigație într-ale evlaviei populare a răposatului sifilitic romantic, poate-poate îl vor decreta și pe ăsta sfînt.

Păi și atunci cînd Sfîntu' Eminescu va face parte din programa obligatorie pentru clasele I-XII (chiar, mai face parte încă?), nu se va putea spune oare că bieții copilași sînt îndoctrinați religios?

Dacă era nevoie de un exemplu în plus, iată de ce religia și orice altceva ar face foarte bine să stea separate. Adică să-și scoată cristo-fasciștii autohtoni labele și cozile din știință, politică și, mai nou, slăbuța moștenire literară a nației ăsteia care, cu sau fără un poet canonizat, este oricum în pragul unui faliment cultural.

Ca bonus, propun examinarea cîtorva fragmente de Eminescu, din care după mine nu poate reieși decît lipsa de „evlavie populară”:

„Moartea succede vieții, viața succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoane și simbol;
Numesc sînt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,
(...)
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncîlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

(din Epigonii)

Străin și făr' de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cînii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpîne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,

(din Rugăciunea unui dac – dacă nici asta nu se cheamă „blasfemie”... bine, am înțeles, era a dacului)

Religia – o frază de dînșii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,
După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,
Ați mai purta osînda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea
Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți...
Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea –
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morți sînt cei muriți.

(din Împărat și proletar)

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha Sakya-Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

(din Eu nu cred nici în Iehova)

Presupun că s-ar mai putea continua, dar eu am obosit. Sper că este îndeajuns de transparent mesajul.

Vanghelie, ipocrizia și semitrucul

2009-12-14T16:58:00.008+02:00

Se zvonea că ar circula o casetă care îl surprinde pe domnul Geoană, primind 5.000 de euro pentru a îi asigura cuiva un „loc eligibil”, deși persoana respectivă făcea referire la contribuția ei la (o) campanie.

Clipul e fie trucat, fie scos dintr-un context benign, fie adevărat. După mine, ar fi prea stupid dacă ar fi autentic. Ce mă enervează însă e ipocrizia unor indivizi precum domnul Vanghelie.

De la Mediafax (tot aici e și clipul de care am amintit) aflăm că domnul Marian Vanghelie a spus

(...) că înregistrarea difuzată pe Internet este o "chestie semitrucată" şi o "mizerie", care nu are nicio valoare.

Acum că am aflat cum stau lucrurile și cu semitrucurile astea, putem citi și sumarul articolului:

Preşedintele PSD Bucureşti, Marian Vanghelie, a declarat, luni, că, dacă ar fi văzut un film cu Mircea Geoană primind cinci milioane de Euro, ar fi spus că este o problemă, el apreciind că nici afişele nu puteau fi plătite cu cinci mii de Euro şi că filmuleţul difuzat pe Internet este "semitrucat".

Ar fi fost interesant dacă ar fi fost reprodusă exact formularea lui. Adică domnul Vanghelie nu se chinuie să dezmintă sau să nege cu vehemență autenticitatea înregistrării, ci își dă cu stîngu-n dreptu' „scuzînd” mita de 5.000 de euro, dar blamînd accepatarea unei șpăgi mai consistente, cum ar fi una de 5.000.000 de euro.

Aloooo! Domnuuu' Vanghelie, da' 'mneavoastră nu știți că măcar așa, de ochii lumii, un politician trebuie să dezmintă acuzațiile de mită pînă în pînzele albe?

Halal „avocat”. Eu, în locul PSD-ului, i-aș interzice nestimabilului să mai dea cîndva vreo declarație ad-hoc, pentru că de fiecare dată nu știu cum se face de mai scoate cîte-un porumbel. Doar cu de-alea pe care să le citească de pe foi și care să-i fie redactate de alții să aibă voie.

Emil Boc și lucrurile puse de acord

2009-12-11T16:51:00.006+02:00

Domnul Emil Boc exprimă necesitatea formării unei majorități parlamentare. Pînă una-alta, reușește fără să se ostenească prea mult să stîlcească limba română.

De pe Mediafax.ro citim următoarea afirmație a domnului Boc:

«Nu neapărat, nu neapărat, se pot găsi şi alte formule de lucru. Pe noi ne interesează acum să constituim o majoritate care să pornească de la un program de guvernare, de la nişte principii de guvernare, de la nişte priorităţi pentru anul 2010 şi, după ce aceste lucruri le-am pus de acord, după aceea putem discuta în ce formă acest guvern, alt guvern găseşte formula de promovare în Parlament.»

(Sublinierea îmi aparține.)

Domnule premier interimar Emil Boc, aflați și dumneavoastră că „după ce aceste lucruri le-am pus de acord” nu se poate zice, însă aveți libertatea de a vă alege una dintre variantele următoare:

după ce aceste lucruri au fost puse de acord

după ce am pus de acord aceste lucruri

sau (e mai forțat)

după ce le-am pus de acord pe aceste lucruri

De fapt, forțată este toată construcția; cum se face? se iau cumva toate acele lucruri și se așază pe scăunele, în poziția „de acord”, iar în final spuneți că lucrurile alea toate au fost puse de acord?

Păi nu era mai bine, domnule Boc, și mai pe românește, dacă spuneați „după ce am stabilit aceste lucruri, de comun acord” sau „după ce ne-am pus de acord în privința acestor lucruri”?

Zic asta pentru că am așteptări mai mari de la un domn prim-ministru interimar. Adică unui vanghel nu i-aș fi dat această sugestie, căci probabil că tot ce ar fi reușit să bîiguie ar fi fost ceva similar cu „după ce ne-am pus de acord în privința la lucrurile aistea/ăstea”.

Paragraful anterior se poate desconsidera cu ușurință – e doar o speculație răutăcioasă din partea mea.

Varujan Pambuccian și varianta analizată-omisă

2009-12-11T13:21:00.011+02:00

Cred că e cazul să creez o nouă categorie – „Logica: lipsă”!

Mostra de azi: o declarație făcută de Varujan Pambuccian, lider al grupului parlamentar al minorităților naționale din România.

De la Mediafax.ro citim ce spune domnul Pambuccian:

«Grupul nostru, acum trei luni când am stat să analizăm toate variantele, a construit scenarii pe toate variantele şi o să vedem pe care vom merge. Noi avem, însă, o problemă pentru că l-am susţinut pe Klaus Iohannis şi ne-am trezit că nu mai doreşte să meargă mai departe şi acesta este singurul lucru pe care nu l-am luat în calcul.»

Nu pot decît să mă întreb cum poate domnul Pambuccian să susțină că grupul lor a analizat toate variantele dar, pentru „o problemă” oarecare, se constată că de fapt există o variantă ne-analizată... pe lîngă alea toate.

Mă dezamăgesc astfel de greșeli de logică, în special cînd vin de la persoane ca domnul Pambuccian, care este doctor în matematică.

Editare ulterioară: Uitasem de miștocăreala mea de aici cînd am dat astăzi, pentru prima oară, de blogul domnului Pambuccian. Am rămas pe gînduri – uite că mai există veritabili matematicieni/informaticieni intelectuali, care trec printr-o sită critică situații economice, sociale și politice, care mai au și darul îmbinării meșteșugite a vorbelor și care nu se dau în lături de la a denunța niște tipuri comportamentale sau niște clișee sociale. Ca să nu mai zic și de pasajele sale de-a dreptul poetice! Așa că am revenit aici să văd dacă se justifică arătatul meu cu degetul pentru o afirmație nefericită. Ei bine, las miștocăreala la locul ei, pentru că e simpatică scăparea „singurului” lucru neluat în calcul, pe lîngă toate alea luate deja. Dar blogul său a fost într-adevăr o revelație.

Adrian Năstase și eschivarea

2009-12-10T23:32:00.011+02:00

Menționînd, din nou, faptul că nu se exclude posibilitatea existenței unor jurnaliști cam certați cu transcrierea corectă a declarațiilor, ne îndreptăm acum atenția asupra domnului Adrian Năstase și a considerațiilor sale în legătură cu familia, căsătoriile, divorțurile ș.a.

Printre altele, aflăm din acest articol de la Mediafax.ro că domnul Adrian Năstase

a mai spus că, uneori, problemele de familie devin "teme de show de televiziune", dar se observă şi "o anumită eschivare în spaţiul public la problemele care ţin de viaţa de familie".

(Sublinierea îmi aparține.)

Păi cum facem, domnule Năstase, cu eschivarea aia la probleme? Dumneavoastră nu vi s-a spus pînă acum că noi, românii, folosim doar variantele „eschivarea de la probleme”, „eschivarea în fața problemelor” și „eschivarea din fața problemelor”? Rușinică! Mai lăsați număratul ouălor și mai puneți lăbuța pe o carte.

Traian Băsescu și nevoia (care este)

2009-12-10T15:31:00.018+02:00

Fie i-a scăpat domnului Băsescu un porumbel, fie știriștii de la Mediafax.ro citează incorect, strecurînd și cîte o greșeală printre declarații.

Astfel, aflăm din acest articol că:

Preşedintele a vorbit şi despre presa din Federaţia Rusă.

„Presa rusă nu e nevoie să transfere campania din România şi la Moscova şi să o redea pe larg în favoarea candidatului Geoană”, a spus el.

(Sublinierea îmi aparține.)

Domnule președinte, dar chiar nu vă deranjează cum sună «presa rusă nu e nevoie să facă și să dreagă»? Mai pe-nțelesu' 'mneavoastră, treiți, haideți să vedem un exemplu:

Domnul președinte nu e nevoit să se chinuie prea mult ca să reușească să stîlcească limba română.

Domnul președinte nu are nevoie să se chinuie prea mult ca să reușească să stîlcească limba română.

sau chiar

Nu e nevoie ca domnul președinte să se chinuie prea mult ca să reușească să stîlcească limba română.

Gheorghe Funar și tribalismele

2009-12-09T15:02:00.017+02:00

Se pare că Traian Băsescu ar fi cîștigat alegerile prezidențiale. La o diferență foarte mică. Atît de mică, de altfel, încît perdanții ar fi chiar prostănaci dacă nu ar încerca tot ceea ce este românește posibil pentru a contesta rezultatele.

Acest lucru înseamnă ca, implicit, tabăra cîștigătoare să fie acuzată de fraudă. Nu am nimic de obiectat decît atunci cînd vine vorba de astfel de primitivisme religioase.

Sau tribalisme, după cum am spus. Aflăm că domnul Funar (îhî, nebunul cu tricolorul) îi cere domnului Băsescu

să apară la televiziunea publică şi, cu mâna pe Biblie, să jure că alegerile prezidenţiale nu au fost fraudate. În caz contrar, Curtea Constituţională are obligaţia să anuleze alegerile prezidenţiale şi alegătorii români să fie chemaţi din nou la urne.

În primul rînd, declarația e ambiguă. Curtea Constituțională are obligația să anuleze alegerile dacă se constată că au fost fraudate? Sau dacă domnul Băsescu refuză să jure pe cel mai mare best-seller al lumii?

Lăsînd la o parte faptul că necesitatea jurămintelor și superstițiilor ăstora (cum că dacă cineva ar „jura”, asta ar însemna că ar fi și sincer) sînt dovada unei gîndiri deficiente și primitive, de ce nu rămîne religia acolo unde îi e locul – în biserică?

Dacă tot nu vrea să rămînă acolo... atunci de ce e musai religie creștină? De ce să nu ne referim la islamism, bunăoară?

Și jurămîntul ăla, dacă tot e nevoie de el pentru unii ca domnul Funar, nu ar fi mai interesant dacă ar fi făcut pe Constituție? Sau pe Codul Penal?

Jurnalismul mioritic

2009-12-07T15:07:00.010+02:00

Sau „despre proprietatea termenilor”, ceva întîlnit destul de rar prin presa autohtonă. (Nu urmăresc ce se întîmplă prin radio și televiziune.)

Un exemplu de exprimare stupidă ni-l dă Mediafax atunci cînd se referă la rezultatele finale nevalidate la momentul „țî” de către Biroul Electoral Central, rezultate pe care însă le denumește «rezultate finale provizorii».

E la mintea oricui faptul că ceva „provizoriu” este fie o estimare sau o aproximare, fie o descriere exactă a unei situații (să zicem) într-un anume moment, iar această stare de fapte se poate cu ușurință modifica ulterior. Așadar, oricum ai privi-o, o situație provizorie e oricum, dar numai finală – nu.

«Rezultatele finale provizorii»

Mă întreb cum ar reacționa știriștii amețiți de la Mediafax dacă li s-ar comunica faptul că s-a luat o „decizie finală provizorie” de concediere. A lor. Care este.

O revoluție degeaba

2009-12-06T21:14:00.028+02:00

Alegeri. Rahat. La 20 de ani după revoluție, constatăm că a fost degeaba. Să ai de „ales” între Băsescu și Geoană. Pfuah.

Ei bine, pun și eu niște poze. Care surprind niște momente care s-au derulat degeaba. Le pun și eu, așa, tot degeaba. In memoriam pentru cei care au crezut că pot schimba ceva.

Degeaba

Notă: Toate pozele sînt trimise de Mihai Bucurașcu pentru http://poze.revolutie.ro.

Pseudo-traducerile

2009-12-06T19:21:00.011+02:00

Uneori se întîmplă să faci cîte un gest neinspirat, cum ar fi să citești ce scrie pe ambalajul unui aliment. Să luăm exemplul acestor excelente batoane cu cereale, fabricate în Macedonia:

Cum se prezintă

Se observă că pe ambalajul original sînt trecute ingredientele și în limba engleză:

Ingredientele

Cum s-a gîndit importatorul să traducă (sublinierea cu roșu îmi aparține):

Ingredientele (pentru români)

Cel mai ordinar dicționar ar fi arătat că „dates” înseamnă „curmale”. Da' îi cam greu cu căutatul ăsta, nu?

Care-i treaba? Noi sîntem importatori, nu traducători. Nu-ți convine, nu cumpăra. Care este.

Bravoooo, Kalpo SRL. Sta-v-ar datele-n gît să vă steie.

Candidații agramați

2009-12-04T16:22:00.008+02:00

Adică ăi' de se vor fruntea națiunii pentru următorii cinci ani.

Bunăoară, nestimabilul domn Mircea Geoană:

Dotările medicale

2009-12-04T14:58:00.011+02:00

Sper că „dotările medicale” includ și mărunțișurile. Nu de alta, dar nu îmi stă bine să fac confuzii de termeni.

Din cînd în cînd se mai întîmplă să ai o urgență medicală. De obicei, ești cusut la loc și lăsat într-o stare stabilizată. De foarte multe ori, trebuie să mai urmezi cîte un tratament.

Nu pretind ca antibioticul de care am nevoie și care costă peste 100 de lei să îmi fie dat gratis; dar pretind ca, din contribuția mea lunară la casa de asigurări de sănătate, să mi se găsească naibii o seringă sau o branulă, mai ales la secția de chirurgie!

Serios. O seringă costă 60 de bani. Pentru administrarea antibioticului am nevoie de 7 astfel de seringi. Chiar așa de greu o fi? (Mai ales că venitul la spital cu urgențe chirurgicale nu constituie sportul meu preferat... nu e ca și cînd aș avea nevoie de operații, copci, antibiotic injectabil și 7 seringi la fiecare două săptămîni.)

Mai concis și mai pe românește: Bă, da' io de ce dracu' mai plătesc în fiecare lună 5,5% din brutu' meu la Sănătate, dacă ăștia n-au nici măcar seringi?

Ce ne mai enervează azi: Academia Română

2009-11-27T15:19:00.018+02:00

Convingerea mea este că eșecul unei culturi, pe lîngă niște semne evidente, poate fi măsurat și prin tot felul de alți „indicatori”, cum ar fi numărul personalităților care devin „academicieni post-mortem.

Inițiativa din 2009 a Academiei Române este să-i învestească pe Eugène Ionesco și pe Emil Cioran în poziția de membri – post-mortem.

Stau și mă întreb – degeaba – cum poate această instituție să dea dovadă de atîta prost-gust.

În spiritul simțămîntului (specific?) românesc de silă-evervare-amărăciune – cam singurul de care poate fi vorba cu o așa societate, cultură și clasă politică –, nu pot decît să îmi consum indignarea și să aștept refluxul.

Așadar:

Pe de o parte, Academia ține foarte mult la Eugène Ionesco (că de-asta vrea să-l „declare” academician).
Pe de altă parte, Academia nu îl iubește îndeajuns de mult, pentru că așteaptă 15 ani după trecerea sa în neființă pentru a face această mișcare.
Pe de o încă altă parte, Academia dorește să fie punctuală, exactă, corectă... să se desfășoare acest minunat eveniment cu ocazia centenarului de la nașterea lui Ionesco.
În același timp, ca toți românii, Academia dorește să împuște doi iepuri dintr-o dată (consecvența i-ar fi dictat să aștepte pînă pe 8 aprilie 2011 în cazul lui Cioran, nu?).
Oricum, cei doi nu mai dădeau doi bani pe România. Hai să defilăm cu niște nume de dragul de a defila/doar pentru că putem. Cam în același mod s-au scurs și balele mediei românești cînd s-a aflat că Premiul Nobel pentru Literatură în 2009 a fost cîștigat de Herta Müller.
Nu-și mai aduce nimeni aminte că Marie-France Ionesco nu este de acord ca Eugène Ionesco să fie „recuperat” ca autor român? Acest lucru este important, pentru că doar ea deține drepturile de autor asupra operei tatălui său.

„Problema” aici este una falsă, este din nou ceva ce ține de bun-simțul pe care nu îl avem. S-au dat românii cu fundul de pămînt că nu li se permite să pună în scenă în limba română anumite piese de-ale lui Ionesco. Firesc. De parcă i-ar fi interesat în perioada comunistă și după aceasta de viața și opera lui. În schimb, la autovictimizare, autocompătimire și exhibiționism internațional sîntem o națiune de campioni.

Iar peste toate acestea, Academia Română are astfel de „inițiative”. La 15 ani de la moartea lui Cioran și Ionesco. 15 ani! Aloooooo! Academia!... mie-mi e rușine cu o astfel de instituție de lingăi.

Ce mai putem face? Păi fie să pierdem cu demnitate (însă aceasta trebuie mai întîi învățată, nu e un dat), fie să luăm „modelul” lui Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România și ambasador al României pe lîngă UNESCO, și să declarăm că legitima poziție a lui Marie-France Ionesco «este inacceptabilă!».

Inacceptabil e tam-tam-ul pe care îl face o cultură eșuată, o Academie perversă și autorul celei mai jalnice de pînă acum istorii critice a literaturii acestei limbi.

Auziți, Academia, da' o statuie nu puteți să propuneți să li se facă? Sau problema e că alea costă, în timp ce titlurile pe care le acordați la-cincisprezece-ani-după-moartea-lor sînt gratis?

Auziți, Mediafax.ro, da' voi nu știți că se scrie Eugène Ionesco, și nu Eugen Ionescu?

Hai sictir!

Diacritice românești - de unde provine eroarea cu sedilele

2009-06-29T01:25:00.017+03:00

ISTORIC

Există ceea ce se cheamă o Organizație Internațională pentru Standardizare - „International Organization for Standardization” sau, pe scurt, ISO. Gigeii ăștia standardizează cam tot ce se poate, și asta pe bună dreptate; altfel ar fi un haos absolut. Un comitet aparte al ISO se ocupă numai de standardizări și probleme din domeniul IT, și anume ISO/IEC JTC1.

Unul dintre standardele realizate de acest comitet a fost ISO/IEC 8859, care este de fapt un grup de standarde și care se referă la felul în care sînt codificate caracterele în secvențe de 8 biți (1 octet).

O codificare de caractere reprezintă, dacă vreți, un tabel de corespondențe între anumite simboluri și secvențe de cifre și/sau caractere și/sau alte simboluri. Un exemplu de codificare de caractere îl constituie codul Morse.

În mediul informatic, caracterele de orice fel, din orice alfabet, trebuie conținute într-o structură de date de 1 octet (byte) = 8 biți, care se reprezintă intern printr-o secvență de cifre fie în sistem decimal, fie în sistem hexazecimal (sau „hexa”, cum ne place nouă să îi zicem). Prin „sistem” înțelegem „sistem/bază de numerație”, pentru matematicienii riguroși.

Pe la începutul erei calculatoarelor, un astfel de lux nu a fost posibil și trebuia, indiferent dacă voiai sau nu, să te mulțumești cu sisteme de codificare a caracterelor pe 7 biți (ceea ce îi permitea calculatorului să cunoască numai un modest număr de 127 de caractere).

Cu timpul, au apărut aceste standarde pentru 8 biți (ceea ce asigura posibilitatea stocării a 255 de caractere) însă nici măcar așa nu se pot acoperi, într-un singur set, toate alfabetele și toate variațiile din interiorul fiecărui alfabet. Drept pentru care s-au creat standardele ISO din familia 8859 de care am amintit mai sus, reprezentînd seturi de codificări grupate pe zone lingvistice.

Inițial a apărut ISO/IEC 8859-2, considerat setul de caractere aplicabil mai multor limbi, printre care și româna. Acest set are caracterele „Ş” pe poziția 170 (U 015E), „ş” pe poziția 186 (U 015F), „Ţ” pe poziția 222 (U 0162) și „ţ” pe poziția 254 (U 0163) – adică diacriticele cu sedile. De unde pînă unde au considerat cei de la ISO/IEC că aceste caractere sînt OK pentru România e greu de spus. Nu cunosc astfel de detalii.

Cert este că, în timp, au sesizat că s-a comis o eroare și au remediat-o odată cu crearea standardului ISO/IEC 8859-16, care conține caracterele „Ș” pe poziția 170 (U 0218), „ș” pe 186 (U 0219), „Ț” pe 222 (U 021A) și „ț” pe 254 (U 021B).

UTF-8

Totuși, trebuie avut în vedere faptul că utilizarea exclusivă a unei asemenea codificări într-o pagină web sau într-un e-mail duce la probleme de compatibilitate – un text scris cu caractere care aparțin de cel puțin două zone lingvistice diferite (presupunînd așadar cel puțin două codificări de caractere din familia 8859) nu s-ar afișa corect în totalitate. Pentru evitarea acestor probleme, oarecum în paralel cu standardele din familia 8859 s-a dezvoltat Unicode, codificarea utilizată cel mai frecvent fiind UTF-8.

Pe scurt, avantajul lui UTF-8 este acela că un text codificat astfel poate conține orice caracter imaginabil, din orice limbă, transmiterea și afișarea informațiilor realizîndu-se corect. „Secretul” aici este faptul că aceasta este o codificare care nu mai este limitată la 8 biți (respectiv la 255 de caractere), realizîndu-se pe un număr variabil de biți.

În 2009, afișarea unei pagini web care este codificată UTF-8 sau scrierea și afișarea unor e-mail-uri care folosesc această codificare nu ar trebui să mai ridice vreo problemă. Sistemele de operare curente și actualizate conțin suport pentru UTF-8, eventualele probleme fiind cauzate de o configurație făcută necorespunzător de către utilizator.

§§§

Într-un articol ulterior voi vorbi despre suportul diacriticelor românești în sistemele de operare.

Diacritice românești - virgule sau sedile?

2009-06-28T23:17:00.015+03:00

Diacriticele sînt glife adăugate unor litere.

În timp ce „ă”, „î” și „â” nu comportă vreo problemă (deși nu rar mi-a fost dat să văd „ã” în loc de „ă”...), o găselniță actuală o constituie damblaua unora de a folosi sedile sub „s” și „t” în loc de virgule.

Hai să ne înțelegem. „ș/Ș” și „ț/Ț” folosesc diacritice virgule, în comparație cu „ş/Ş” și „ţ/Ţ”, care folosesc diacritice sedile. Un pic mai clar: în imaginea alăturată, primul rînd e cu diacritice virgule, iar al doilea e cu sedile.

Sedila este folosită de multe limbi, două exemple notabile fiind „ç”-ul din franceză și „ş”-ul din turcă.

Totuși, limba română NU folosește sedile sub „s” și „t”.

Această eroare recurentă a fost evidențiată și în ultima revizie a Dicționarului Ortografic, Ortoepic și Morfologic al limbii române (familiar, „DOOM”). Modificările din această a doua ediție a dicționarului se regăsesc într-un document, prezentat pe saitul Academiei Române, aici; a se consulta nota din josul paginii a doua a documentului în legătură cu observația referitoare la diacriticele care trebuie să folosească virgule – nu sedile.

Deși am foarte multe de comentat la adresa acestei revizii a DOOM, observația aceasta este una cu care sînt de acord. Din două motive:

1) Din punct de vedere istoric, cînd literele „ș” și „ț” sînt introduse în alfabetul român, undeva prin secolul al XIX-lea, ca urmare a trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin, ele sînt introduse cu virgulă dedesubt, nu cu sedilă (aici referințele bibliografice sînt cam vagi, voi studia problema și voi reveni cu niște precizări mai la obiect; trebuie mai întîi să mă consult cu niște persoane de specialitate și, foarte posibil, să caut ceva lucrări de referință);

2) Ca om care a urmărit mișcările din lumea informatică de pe la mijlocul anilor '90 încoace, știu foarte bine cît de slab a fost de-a lungul timpului suportul pentru diacritice românești (în special pe platformele Windows). Într-o vreme nu se puteau folosi decît variantele cu sedile și chiar și ăsta era un lucru mare.

Voi reveni cu o postare ulterioară în care voi explica de unde a pornit confuzia aceasta.

Ce nu este în regulă

2009-06-26T00:50:00.020+03:00

Ce nu este în regulă... cu limba română? Multe lucruri nu sînt în regulă. Mă refer la mai multe aspecte aici.

Luînd-o oarecum logic, aș porni de la „origini”, adică de la cei care se ocupă de actele normative, documentele de referință care stabilesc modul în care cei peste douăzeci de milioane de locuitori ai țării (măcar ei...) ar trebui să își vorbească și să își scrie limba. De multe ori, aceste persoane nu sînt... competente. Sau sînt, dar printr-o combinație nefericită de factori se ajunge la luarea unor decizii incorecte.

Mai departe, să aruncăm privirea asupra a ceea ce se întîmplă în învățămînt. Da, profesorii; o parte dintre ei lasă de dorit.

Modul de examinare. Părerea mea este că mult prea mulți din cei care susțin și promovează examenul de bacalaureat (mă refer la disciplina „limba și literatura română”) nu o merită.

În acest fel pot face o trecere lină spre problemele care apar în limba scrisă. Problema începe în școli (unde cadrele didactice nu accentuează îndeajuns importanța scrierii corecte), continuă „pe mess” (Doamne păzește!) și în media. Și da, fir-ar să fie, capitolul ăsta include și corectorii inepți din secolul al XXI-lea de pe la mai toate editurile din România! (Mă întreb, retoric, cum se face că majoritatea cărților scoase „demult”, adică prin anii '50-'70, aveau mult mai puține greșeli - atît de traducere, cît și ortografice și de punctuație - față de cărțile scoase din anii '90 încoace?)

Cît despre limba vorbită... cer prea multe, nu? Măcar dacă aleșii poporului și personajele care apar în televiziune ar avea decența să își utilizeze corect propria limbă!

Oarecum la un nivel „meta” – fie-mi permis jargonul IT-ist –, adică deasupra tuturor acestor probleme, aș plasa și problema împrumuturilor de termeni (din alte limbi). E vorba de termeni necesari, întîlniți în situații de zi cu zi (mai ales de factură tehnică), care însă nu se înglobează în mod natural în limbă din cauza reticenței multora de a îi lăsa să fie supuși procesului natural de „românizare”.

§§§

Este foarte mult de discutat pe margina aspectelor schițate mai sus. Să zicem că am făcut un fel de „schelet” introductiv pe care îl voi dezvolta punct cu punct în articole viitoare.

Despre

2009-06-26T00:38:00.012+03:00

Cîteva cuvinte despre acest blog? O introducere? Simplu: transcrierea unor gînduri care traversează și indignează mintea unei vorbitoare native de limba română.

Nu am vreo pregătire în domeniu (dimpotrivă, am o formare mai degrabă tehnică) – desigur, nepunînd la socoteală doi părinți filologi și biblioteca generoasă pe lîngă și în care am crescut –, doar un dram de „bun-simț lingvistic”... aplicat (?).