joi, 17 iunie 2010

Automatisme verbale (III): Fatalitatea

Am atacat automatismul „Ferească Sfîntul”/„Să dea Dumnezeu”/„Doamne-ajută” nu atît pentru faptul în sine de a fi un clișeu verbal, cît pentru implicațiile semantice: vorbitorul, nici mai mult, nici mai puțin, aruncă bagajul decizional în brațele zeității, se așează de-o parte, își pune brațele-n sîn și așteaptă ca hotărîrea să fie luată pentru el.

Astfel, tot ce se întîmplă este musai „cu voia lui Dumnezeu” și mai ales „cum o vrea Dumnezeu”, iar implicarea activă a omului nostru întru realizarea unui lucru pe care, aparent, îl dorește, este încurajarea de majoretă „să dea Domnul”; analog, implicarea lui activă întru împiedicarea realizării unui eveniment indezirabil este încurajarea de majoretă „ferească Dumnezeu”.

Omul nostru este, deci, obișnuit să stea deoparte și să contemple tîmp ce se petrece cu năzuințele sale. Dacă ele sînt îndeplinite – foarte bine; dacă nu – fatalitate: „asta este” sau „n-ai ce-i face”. Panta comoditate-pasivitate-resemnare-apatie îmi pare evidentă. Totuși, hăul acesta al resemnării și al apatiei este într-atît de profund, încît pare rupt de contextul inițial, avînd o acoperire absolută, tronînd în toate vremurile și pretutindeni pe teritoriul românesc.

Nu mă deranjează situațiile benigne – ai jucat la Bingo și ai pierdut, ca atare „asta este” – ci generalizarea acestui soi de atitudine în probleme cu însemnătate mai mare. O reacție matură este ca, atunci cînd constați o problemă sau cînd ți-o expune altcineva, să cugeți un pic și să vii cu o soluție sau măcar cu o modalitate de a ameliora simptomele. Un oftat și-un „n-ai ce-i face” scos pe buzele țuguiate a dezgust sînt inutile și conturează etapa resemnării. Derulînd repede banda, ajungem la etapa apatiei – în fața unui „n-ai ce-i face” mult mai dezamăgit, care deja nu mai reprezintă expunerea unei constatări, ci este incantația națională, un refren morbid al unei populații care așteaptă ca deciziile să fie luate pentru ea și care este solidară în dezinteres.

Îmi pare rău să o spun, dar identitatea culturală a unei societăți este dată într-o mare măsură de identitatea ei lingvistică; iar cînd identitatea lingvistică este dominată de un discurs al fatalității, fiecare individ este modelat subconștient și devine susceptibil într-o oarecare măsură de acest laitmotiv al apatiei, în care – nu-i așa? – nici nu mai are sens să încerci să remediezi un neajuns, pentru că ori n-ai ce-i face, ori n-ai cu cine. Asta este, tovarăși!

18 comentarii:

  1. Şti că "apatia" înseamna demult ceva dezirabil, o calmare a stărilor de nelinişte lăuntrică sau de grijă faţă de lume.

    Trebuie trasă o linie între ceea ce ne stă în putere şi ceea ce ne depăşeşte ca indivizi. Unele lucruri nu putem să le controlăm aşa că trebuie să fim "fatalişti" în privinţa lor.

    Poţi controla gândul, dorinţa, mişcările corpului şi cam atât.

    Dar ai dreptate că e vorba şi de influenţarea comportamentului prin mecanisme lignvistice dar nu chiar în sensul fatalităţii. Eu văd că limbajul este foarte predispus la a ne da impresia de liber arbitru - aşa ajungem să credem că putem controla tot ce ni se întâmplă - pentru că separăm lingvistic subiectul de predicat ceea ce în realitate nu poate să se întâmple. Subiectul pare să fie independent de predicat în limbaj şi unii ajung să vadă libertatea totală a sinelui faţă de acţiunile sale în realitate.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, parcă era ceva pe la stoici. Iar unele sisteme filozofico-religioase (?) asiatice văd desprinderea de orice preocupări omenești drept un ideal.

    Bine, lucrurile care se află sub controlul individului sînt bineînțeles cîteva. Liberul arbitru e plasat sub constrîngerea unor factori palpabili și imediați. Felul în care îți descrii mental o atitudine poate să îți dea într-o măsură mai mică sau mai mare senzația de stăpînitor al frîielor.

    Toate astea sînt niște elemente faptice. „Critica” mea era la adresa atitudinii de resemnare care nu este justificată. „Asta e, mandea vorbește ca-n mahala pen' c-am crescut în mahala și așa-s io și mi se rupe dă eticheta voastră” e un exemplu de situație în care „asta e” poate fi înlocuit cu ceva mai constructiv. Și asta doar la scară individuală.

    Într-un context social mai amplu, constatarea că românii îs mai îngălați decît alți europeni poate fi urmată de o încercare de a mări bunul-simț colectiv și unde „asta e, așa sîntem noi” și aruncatul ambalajului pe jos nu ajută nici pe departe. Și tot așa. Zic eu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Da era la stoici în mare parte.

    Dar nu cred că e neapărat vorba de resemnare când spui "asta e..", poate fi vorba de acceptare situaţiei înainte să încerci să te adaptezi la ea. Unii intră în negare şi spun "nu se poate aşa ceva, nu accept să cred că aşa e!".. ăştia clar nu au nici o posibilitate să facă ceva dacă nici măcar nu acceptă starea de fapt.

    Dacă raportul cost-beneficiu e negativ atunci oamenii se resemnează.

    Ăla crescut în mahala vede ceva raţional în a urma comportamentul său dacă găseşte beneficii în asta. Poate prietenii lui nu-l vor accepta dacă va vorbi "ca un snob".

    Ce am învăţat eu e că trebuie să schimbi modul de discuţie în funcţie de interlocutor. Nu pot să mă duc la golani să le vorbesc altfel decât într-un limbaj depravat.

    Instinctul de conservare e uneori prea puternic pentru a face loc de îmbunătăţire. E ceva psihologic numit reactanţă unde respingi ceva doar pentru că e străin ţie sau grupului.

    Poate e ceva legat de ortodoxie, în Balcani sau în zona Mediteranei popoarele sunt mai "laid back". Siesta nu degeaba s-a inventat la latini şi nu la anglo-saxoni.

    RăspundețiȘtergere
  4. Sigur, nu întotdeauna e resemnare cînd zici „asta e”; nu vreau să implic așa ceva. Uneori este, cum spui, înțelepciunea de a accepta un dat și de a trece mai departe.

    Întotdeauna trebuie să ții cont de cui i te adresezi și să îți modifici discursul în consecință. Nu aș zice totuși că e întotdeauna necesar să îi vorbești unui golan pe golănește – depinde de golan. Ce vreau să zic este că nu e util să îl desconsideri pe interlocutor și să îl plasezi cu o treaptă mai jos față de cea pe ar putea, de fapt, să fie. Am avut de multe ori rezultate bune și la care nu m-aș fi așteptat – atunci cînd am încercat întîi un discurs civilizat și (culmea, ai zice) foarte cuviincios cu niște nesimțiți. Nu e universal valabil, desigur. Depinde de... context.

    Siesta? La care dintre latini? Explicația s-ar reduce, din punctul meu de vedere, la considerente geografico-climatice: mi s-ar părea normal să se fi „inventat” în zona mediterană, dacă ne referim la Europa.

    RăspundețiȘtergere
  5. Si sa modifici si tu sa scrie macar "Trollul"... ca sa evidentiezi genialitatea... unicitatea, pardon, a mea:)

    RăspundețiȘtergere
  6. Unicitatea ta stă într-un „L” în plus?...

    RăspundețiȘtergere
  7. Este reprezentata prin hotararea articolului:)

    RăspundețiȘtergere
  8. A, articolul hotărît. Păi nu ai cum să fii „trolul”, ești doar unul dintre ei.

    RăspundețiȘtergere
  9. In cazul ca, de fata, sunt singurul, atunci se justifica articolul hotarat, iar, in cazul ca nu sunt singurul, evident, voi sunteti ceilalti trolli!

    RăspundețiȘtergere
  10. the desperation is strong in this one.

    RăspundețiȘtergere
  11. eu i-aş pune eticheta de "doar un troll" ca să se simtă mai puţin important.

    RăspundețiȘtergere
  12. 1. Ai uitat-o pe aia cu "Dumnezeu stie" sau "Dumnezeu o sti" Mi-a servit-o astazi la lucru o individa, la o intrebare cat se poate de punctuala si ma cam manca pielea sa-i spun ca e imbecila.

    2. O dedicatie pentru larva insignifianta de troll - stiu ca-i place sa fie bagata in seama:
    http://www.youtube.com/watch?v=pxTq681RAjM

    RăspundețiȘtergere
  13. this is better:
    http://www.youtube.com/watch?v=wN9BFppD-c8

    RăspundețiȘtergere
  14. @godless1859 Aoleu. Te înțeleg perfect. E posibil, totuși, ca 'mnezeu știe! să împartă scena în egală măsură cu dracu' știe!.

    RăspundețiȘtergere
  15. M-am gandit ceva mai adanc la faza cu dumnezeu stie versus dracul stie. E vorba de alt tip de informatii in cazurile astea. Atunci cand dumnezeu stie e vorba de o informatie care este de dorit a fi stiuta, in timp ce alea pe care le stie dracul sunt informatii oculte / interzise.

    RăspundețiȘtergere
  16. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  17. Cred că ține de fiecare vorbitor în parte. Ar putea, la modul general, să fie cum zici tu, dar un „Dumnezeu știe!” poate fi aruncat cu destul de mult năduf de unul din cei doi bîrfitori care nu înțeleg comportamentul de nedeslușit al unui al treilea individ:

    A: „De ce-o fi făcut C prostia asta? Chiar nu i-a trecut prin minte că [o fi și-o păți]?”
    B: „Dumnezeu știe ce-o fi fost în capul lui!”

    RăspundețiȘtergere

Comentariile nu sînt moderate momentan, însă toanele posesoarei blogului pot determina ca mesajele injurioase, vulgare sau oligofrene să fie suprimate.