E tot legat de facultăți, învățămînt ș. cl. Acum, că am terminat cu sesiunea, încep să iau o distanță critică față de ce am mai văzut semestrul ăsta, să încerc fac un oarecare bilanț. Cu ocazia asta am reușit să îmi explic de ce una dintre diferențele izbitoare între sistemul universitar românesc și cel francez mi s-a părut de la bun început… izbitoare.
Francezii ăștia au mania de a considera toate maculaturile produse de studenți în timpul examenelor drept documente oficiale, de-alea de trebuie păstrate vreme de un an. Au totuși un spirit foarte larg, în sensul că organizează în mod implict, la un oarecare timp după comunicarea rezultatelor provizorii, o ședință de „consultare a lucrărilor”. Adică te prezinți la data și locul indicat și ceri să ți se arate lucrarea. Și aici apare diferența notabilă: ai dreptul nu numai de a înțelege cum s-a făcut notarea, dar poți și discuta cu profesorul, care șade frumos lîngă tine și revede ce ai scris. În cazul în care ai obiecții în legătură cu notarea și ai dreptate, se reajustează nota.
De ce spun că e o diferență notabilă? Pentru că nu îmi aduc aminte să fi dat peste așa ceva în România. Am prins chiar și o vreme în care rezultatele nu erau nici măcar scrijelite pe vreo fițuică lipită de avizier, fiind de datoria fiecărui student ce voia să-și afle rezultatul să facă o mică investigație, să vadă în ce zile mai are proful în cauză curs sau examen, să îl aștepte la ieșire și să se antreneze într-un dialog-tip, precum:
Student: „’nă ziua, dom’ profesor. Ați corectat cumva lucrările de LFA de la anu’ I?”
Profesor: „Nț, n-am avut timp.”
Student: „Șiii… cam pe cînd estimați că va fi gata corectura?”
Profesor: „Nu pot să-ți dau un termen exact. Vezi pe sait ce orar am și mai caută-mă săptămîna asta sau… de luni încolo, mai sigur.”
(Da, asta se întîmpla la Matematică-Informatică: nu le trecuse niciodată prin cap să dea rezultatele prin e-mail; și nici să corecteze mai mulți.)
Dar să revin: după ce îți aflai, cum, necum, nota, dacă erai cumva nemulțumit, trebuia să faci în termen de Ț ore de la comunicarea rezultatelor o contestație scrisă adresată decanului, pe care să o depui la secretariat[ul care avea un program de lucru cu studenții de vreo două ore pe zi, vreo patru zile pe săptămînă]. Nici măcar nu se punea problema că ai fi, pur și simplu, curios să vezi care a fost baremul, ce ai greșit, ce ar fi trebuit să fi scris.
(În treacăt fie spus, nu susțin că acesta o fi cazul tuturor facultăților și stilul tuturor profilor, dar la asta se rezumă experiența mea.)
Reiau pentru a pune în evidență cît de stupidă este abordarea românească. Dacă ai vreo nedumerire sau vreo curiozitate, singurul procedeu care ți se permite ca student în România este să contestezi. Un pic de semantică, s’il vous plaît: „a contesta” înseamnă, conform DEX-ului, „a nu recunoaște dreptul sau valoarea cuiva sau a ceva, existența sau necesitatea unui lucru”. Pentru un student român nu există așadar nici un demers oficial, nici o ritualizare metodologică prin care să i se permită să consulte, să întrebe, să își clarifice și, drept consecință, nu are nici dreptul să înțeleagă.
Come again (scuzat fie-mi barbarismul): care e considerat a fi scopul instruirii academice?
Asa o fi fiind la facultatile teoretice. Eu am terminat artele si acolo se facea analiza fata de toti colegii, profu' isi nota una alta la el in agenda si ne spunea in ce zi va anunta notele finale. Era destul de fair (dat fiind domeniul) asa ca nu prea am avut ce comenta. Am mai avut o profa care ne spunea notele pe loc, care probabil nu stabilea notele raportandu-ne unii la altii ci direct pe criterii stabilite. Sincer desi cum facea ea pare mai corect, pe criterii clare, tocmai la ea apareau nemultumiri, probabil deoarece acele criterii oricat ar fi incercat sa fie de obiectiva succombau unui subiectivism si eliminand si comparatia directa intre lucrarile diferitilor nu putea stabili o ierarhie satisfacatoare.
RăspundețiȘtergereBun, mă bucur să aflu că mai există (existau) și facultăți în care lucrurile merg cum trebuie.
RăspundețiȘtergereCît despre notarea pe criterii bine stabilite, a se vedea bătute în cuie, cam așa se întîmplă: a spus asta? bifat, a spus ailaltă? bifat – și tot așa, asfel încît la sfîrșit pare să nu mai existe loc pentru o ierarhie, să-i zic, valorică (comparativă).
Iar eu :) Ce-i bine in notarea cu criterii e ca ii da ocazia elevului sa se autoevalueze de la un test la altul, ceea ce e mai important decat ierarhizarea elevilor per se. Se incurajeaza evolutia personala, nu competitia.
RăspundețiȘtergereFiecare metoda are avantaje si dezavantaje. De exemplu la noi, la arte, daca prea se facea pe criterii si nu se facea si o ierarhizare ajungeam sa fim o gramada cu aceleasi note, mai ales ca nu era cu sutimi ca sa fie diferentiere mai minutioasa cum ar fi la niste teste scrise unde e clar daca "sti" sau nu si era problema la burse si la locurile cu plata/fara plata... aia-i chestia la arte ca poti respecta criteriile si totusi o lucrare sa fie mai reusita decat alta deci acolo eu zic ca merge o ierarhizare aproximativa
RăspundețiȘtergereOricum, nici una nu-i perfecta 100%, fain ar fi sa se discute cu studentii (ca cu elevii nu prea ai ce discuta, numa' sa le dai ordine:) si sa aplice metoda care li se pare cea mai justa in functie de ce se noteaza (eseu, test de gramatica, pictura, grafica samd). cel mai OK mi se pare sa fie notati din 20, nu 10, ca-i prea putin.
RăspundețiȘtergereNu prea cred ca e cu sutimi pe nicaieri, peste tot am avut doar note intregi, in afara de mediile generale.