sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Mărunțișuri care mă seacă (III)

Subiectul de azi: „Despre cum să frîngi spirite în sistemul educațional

Introducerea nu are de ce să fie lungă. E foarte simplu; dacă tu (ca profesor) îți propui să tai elanul studentului, nu e nevoie decît să aplici una dintre cele două metode: fie să îi inculci ideea că e prost făcut grămadă în raport cu tine și că așa va sta treaba mereu, fie – și aici e nevoie de ceva mai multă finețe machiavelică – să îl determini să realizeze că tot ce a încercat el să pătrundă e inutil într-un context formal pe care tu îl stabilești – examenul.

Pornind de la niște cazuri particulare, aș face inducția că prima „metodă” este folosită cu bună știință, în timp ce în cazul celei de a doua e foarte probabil să nu se pună problema „fineței machiavelice”, întrucît este din păcate o treabă neintenționată.

Ca să nu mă mai lungesc, trec la cele două studii de caz.

Varianta mioritică...

Am petrecut destul de mult timp în sistemul de învățămînt românesc pentru a îmi face o idee generală despre cum funcționează frîntul spiritului, idee care în tușe mari oglindește starea reală de fapte. Începînd din gimnaziu, continuînd într-o măsură mai accentuată în liceu și atingînd (scuzați clișeul) culmi paroxistice în facultate, dezgustătoarea tactică a profesorului care-le-știe-pe-toate și care nu e niciodată sensibil la eforturile sincere ale elevului/studentului de a pătrunde în profunzimea subiectului e o chestie a naibii de eficientă și și mai a naibii de perfidă: nu mi-am dat seama de efectele ei decît după mult timp, cînd am realizat că îmi formasem pe nesimțite o preconcepție, de altfel foarte dăunătoare, și anume de a privi drept nedemnă cererea de lămuriri suplimentare sau elaborarea și analizarea unor scenarii ipotetice pertinente. După ce ți se aplică în mod sistematic un tratament părtinitor și ridiculizant, livrat cu un aer superior, plictisit sau chiar scîrbit, ajungi să crezi că e într-adevăr de rău augur să pui întrebări în general; în particular, ți se cam taie să mai gîndești și în perspectivă și să cauți soluții alternative.

Rezultatul formal, vizibil, s-a concretizat în examene (în facultate) la analiză matematică, limbaje formale și automate, calculabilitate și complexitate, analiză numerică, programare logică, algoritmi și structuri de date, algoritmica grafurilor, arhitectura sistemelor de calcul (și încă altele, dar pe care le-am uitat) în care ți se cerea să repeți demonstrații complexe (de cel puțin o pagină) făcute în curs, evident în manieră identică, sau în care ți se cereau definții memorate fotografic, sau în care pur și simplu trebuia să reproduci conținutul cursului al cărui titlu îți pica pe infamul bilețel.

Ca să nu fiu complet răutăcioasă, precizez că vorbesc despre Facultatea de Matematică și Informatică din cadrul Universității București și că, spre cinstea lor, cîțiva profi au mers complet în contra curentului ăstuia îndobitocitor și vetust și au formulat subiecte de examen de așa manieră încît să incite studentul să gîndească în nume personal, să elaboreze strategii proprii și să ajungă la rezultate noi bizuindu-se pe înțelegerea și munca prealabile. Pentru a da cîteva exemple de astfel de materii cu astfel de profi, amintesc algebra, geometria computațională, sistemele de operare, arhitectura sistemelor de calcul (alt prof, de fapt responsabilul de laboratoare), logica matematică, metodele de dezvoltare software, programarea procedurală, programarea orientată-obiect (și alte cîteva de care nu îmi mai amintesc).

Rezultatul mai subtil al chestiei ăsteia e că, după o licență sau un masterat la o facultate guvernată de o tagmă de profesori care rescriu definția profesiei lor în acest mod reprobabil, ai tendința să gîndești în șabloane și să preferi metodele-șablon, iar spiritele mai impresionabile, așa, ca mine, s-ar simți de-a dreptul prost în cazul în care ar trebui să îi ceară unei autorități niște lămuriri.

Fac o paranteză aici pentru a preciza că, totuși, nu sînt o ființă chiar așa de „impresionabilă” și că temperamentul și excentricitățile unui profesor nu sînt un obstacol dacă individul în cauză, după ce își face numărul de mici răutăți, îți lasă impresia că de fapt are o zi împlinită dacă a reușit să ajute măcar o singură persoană să avanseze calitativ întru explorarea subiectului respectiv. Un caz concret a fost un individ de milioane cu care aveam laboratoare și seminarii, cu ciudățeniile și cu fixurile lui, dar de la care am învățat mai multe despre informatică și despre oameni decît de la toți ceilalți profesori la un loc. Particularitățile lui erau (sînt?) un misoginism evident și o tendință destul de puternică de a-i ridiculiza pe studenți, dar în esență îi plăcea la nebunie ceea ce făcea și avea o metodă didactică formidabilă. Ah, și un debit verbal de neegalat. Nu se dădea la o parte cînd aveai nevoie de ajutor, dar trebuia să treci de un fel de selecție: să treci de barierele lui... particulare. Cum m-am ținut tare, pentru că mă interesau extrem de mult materiile respective, pentru că ce se cerea studenților la modul general mi se părea a fi la un nivel inferior capacităților mele, cum aciditatea lui mi se părea finalmente simpatică și cum mi se rupea în paișpe de misoginismul lui, într-un timp foarte scurt am ajuns să am o comunicare extrem de eficientă, de un ajutor neprețuit, cu acest individ, hîm, ~ddra sau domnul Drăgulici (dom' profesor, dacă vă căutați vreodată pe Google poate ajungeți să citiți și schița asta de portret și să vedeți că ați fost un adevărat far călăuzitor pentru unii studenți, haha, știu că vă dați în vînt după hiperbole de-astea).

...et ailleurs

„Metoda” asta prin care îl faci pe student să simtă că, la nivelul formal al examenului, elanul lui este cvasi-inutil și care, repet, cred că nu este nicidecum un act conștient, e ceva ce nu am întîlnit prin peregrinările mele prin sistemul educațional românesc, deși pun pariu că pe undeva există. Așa că mă voi referi strict la un exemplu concret de pe-aici, de pe la U-PSud 11.

Desigur că e gentil să concepi niște subiecte de examen prin care să îi permiți ăluia care nu s-a spart cu învățatul, dar care are totuși o idee generală corectă, să ia un punctaj care să se învîrtă în jurul notei de trecere, dar totuși subiectele astea ar trebui să vizeze și ele niște cunoștințe dobîndite și să implice o înțelegere rezonabilă a unor fenomene, mecanisme.

Adică una e să îi ceri studentului să știe care e înțelesul unui termen dintr-un cuplu de termeni și alta e să faci un enunț care, înafara faptului că cere să faci această distincție, nu vizează decît abilități pe care le are și un copil 1) care vede bine, 2) care știe să distingă două litere din patru și 3) care e capabil să numere pînă pe la 50.

Serios. Am avut un astfel de exercițiu. (Parte subiectivă: mă simt ofensată, în primul rînd pentru că asta se întîmplă la materia care mă interesează cel mai mult și pentru care am citit cel mai mult înafara materialului de curs, și în al doilea rînd pentru că profesorul în cauză e unul căruia pînă mai azi i-aș fi dat 19,5/20 într-o evaluare în sinea mea – e cineva care părea că are o viziune extrem de largă și că e mult mai interesat ca oamenii să priceapă logic niște mecanisme și să poată face inferențe decît să se piardă în detalii inutile sau în acumulări cantitative dar superficiale de cunoștințe. Altminteri, individul e adorabil: a suportat cu răbdare scurtele 3-4 întreruperi per curs pe care le provocam punînd întrebări – evident pertinente – și la care a răspuns, aparent, cu plăcere. Ha, m-a și recunoscut cînd s-a apucat să distribuie foile și a ajuns în dreptul meu.)

Nu este poate destul de clar, dar explic imediat. Întîi, un microbreviar teoretic: ADN-ul e o chestie extrem de utilă, fără de care nu poți să exiști, și care se găsește (cu mici excepții) în fiecare celulă, în formă identică, doar că se exprimă diferit în funcție de țesutul în care se află celula respectivă. E făcut din nucleotide – niște asamblaje între o pentoză (un glucid), un fosfat și o bază azotată. Baza asta azotată e un ciclu simplu (adică niște atomi care se leagă între ei în așa fel încît ultimul atom se leagă de primul) sau dublu (adică două cicluri simple care se „lipesc” unul de altul). Nu e deloc dificil: ciclu simplu înseamnă că structura aia (în contextul acizilor nucleici) se numește științificește pirimidină, iar dacă ciclul e dublu i se zice purină.

Ce cere enunțul: să numeri cîte baze azotate de tip purinic se găsesc într-un cîrnat de vreo sută de astfel de baze, desemnate fiecare printr-una din patru litere (A, C, G, T), scrise evident fără spații sau alte delimitări între ele și pe o foaie A4, pe partea lungă. Liek, srsly, WTF?! Ce se cerea era să știi că nu ai de numărat decît aparițiile de A-uri și de G-uri și... să stai ca prostul și să numeri. Atît. În mod absolut era vorba despre asta, pentru că l-am oprit pe profesor cînd se plimba printre mese și l-am întrebat, cu aerul cuiva care tocmai a văzut un Unicorn Roz, dacă vrea să știe dacă știm ce sînt alea baze purinice sau dacă vrea într-adevăr să numărăm. Răspunsul, sec și descumpănitor, a fost că nu îl interesează justificarea sau altceva, ci că vrea doar un număr. Am îngăimat un «Oui, d'accord», expresia mi s-a transformat în cea a cuiva care tocmai a văzut doi Unicorni Roz, am numărat, renumărat și paranumărat, și, în pofida ubicuului meu formalism academic ireproșabil, am răspuns cu ceva în genul: «il y a tant des bases puriques dans le brin (a) combien des A et des G on trouve là... 47?!» Na, fir-ar a dracului de treabă, depunctează-mă dacă poți.

Ce ironic. Toată mizeria asta se întîmplă la cîteva zile după ce am început să rumeg temeinic ideea că examenele reflectă global cunoștințele și deprinderile însușite de studenți, aceștia văzuți ca masă. Tocmai mă împăcam cu gîndul și analizam pe îndelete mărimile și probabilitățile implicate. Rahat, iar trebuie să amîn raționamentul.

12 comentarii:

  1. Ioi mademoiselle (?), mi-a luat ceva timp să-ţi citesc postul ăsta fermecător.

    Nu ştiu însă de unde eşti optimistă cu privire la subţierea acestor tipuri de profesori (?). La mine la facultate am doar un singur exemplu interesant de profesor care are o abordare alternativă care încearcă să pună accent pe "înţelepciunea" fiecărui stundent de a înţelege tehnicile de plată utilizate în economie, şi de a îi descuraja de la a memora definiţii peste definiţii pentru ca mai apoi să ajungă faţă în faţă cu un acreditiv documentar şi să belească ochii "cât cepele" (lol) şi să nu ştie cum să-l completeze.

    Dar în rest nu prea văd speranţă. Poate în alte părţi ale ţării sistemul universitar e mai sănătos şi mai modern(?).

    Am avut un profesor de informatică economică care s-a supărat din cauza gălăgiei şi neatenţie şi a plecat în mijlocul cursului cu laptopul său la brâu. Restul când au probleme cu disciplina se transformă în mici dictatori după cum e tradiţia profesorală. Cred că ambele extreme sunt defectuoasă.

    Am încercat anul trecut tactica tocării cu întrebări pe o profesoară care era destul de ok, dar nu prea era cum să zic eu, plină de vlagă în a cunoaşte lucruri înafara a ceea ce preda din curs.

    Eu: dar dacii nu făceau comerţ cu aur?
    Ea: *se uită în manualul scris de ea* nu scrie aici de aur.
    Eu: aha.. dar eu ştiu că la istorie am învăţat de faptul că dacii făceau comerţ cu aur cu vecii lor.
    Ea: dacă nu scrie în manual nu.
    Eu: -_-

    RăspundețiȘtergere
  2. Mîhîm, mda, înțeleg ce zici. Păi tocmai la asta mă refer, că trendul profesoral înainte, după și chiar oleacă mai mult după revoluție (astfel încît am gustat și eu cu vîrf și îndesat din tratamentul ăsta) era ca elevului/studentului să i se dea peste nas cum că e prost și să i se mai dea încă o dată peste nas dacă gîndește măcar cu o literă înafara noțiunilor și mecanismelor de la curs.

    Zic că am senzația că se subțiază pătura asta de profesori pentru că am ajuns la Facultatea de Matematică și Informatică la cumpăna dintre două generații: mafia de profesori în general bătrîni, cu bibliografii impresionante și care tăiau și spînzurau prin facultate (ghici ce! toate catedrele erau conduse de astfel de indivizi) și generația mai nouă, în care unii membri ai personalului cutezau să le ceară studenților să gîndească înafara cutiei negre pe care o instituționalizaseră în spiritul lor dascălii bătrîni. (Bre, chiar, mi-aduc aminte, am avut chiar și un profesor care este membru plin al Academiei Române, singura problemă e că mai mult de un curs și jumătate nu am rezistat. Nu că venea și își spunea poezia și atît, dar pînă și la prezentarea poeziei se fîstîcea, se bloca la demonstrații, iar cele cîteva întrebări din sală au fost niște inițiative tragice, pentru că individul – trecut cu mult de vîrsta de pensionare – nu era în stare să răspundă decît după o mare varză de mîzgăleli, corecturi și bîlbîieli, și și atunci doar pe jumătate.)

    Concluzia mea în toată chestia asta e că lucrurile încep să ia o cale dreaptă, dar va mai lua ceva timp. Înafara faptului inevitabil că generațiile de profesori la un moment dat se reînnoiesc, mai sînt doi factori foarte importanți: pe de o parte, sînt din ce în ce mai mulți profi care au predat cîțiva ani pe afară și au reevaluat metoda academică românească, văzînd că nu merge și venind cu o abordare modernă și încercată deja prin alte părți ale lumii, iar pe de altă parte există, după cum ți-am spus, și presiunea pe care studenții o exercită. Dacă nimeni nu întreabă nimic și nu își pune problema că ar putea să existe și alte puncte de vedere decît cele ale manualului sau profesorului, vezi bine că „progresul” ăsta va fi încetinit.

    Sau, mă rog, așa văd eu lucrurile.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cred că poate e ceva, cum să zic, un fenomen prezent în societa mai mereu. Ai cei care ating un anumit statut social care devin acomodaţi şi vor să păstreze poziţia curentă (intelectuală, economică, etc.) şi cei nou veniţi care vor să schimbe "status quo"-ul ca să răspundă şi nevoilor lor, nu doar a celor veniţi înaintea lor. Cred că vei găsi şi politicieni, părinţi, profesori, şefi, etc.

    Poate în timp se va schimba percepţia asupra meseriei de profesor din acel educator omnipotent care trebuie să te modeleze după propriile idiosincrazii intelectuale într-una de îndrumător angajat să te ajute să îţi dezvolţi abilităţi proprii de a înţelege un domeniu.

    On a sidenote, cum ai reuşit să faci addon-ul de comentarii să se updateze în real time? Cel inclus în blogger nu pare aşa de c00l ca al tău. ..

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred că am pierdut un sfîrșit de săptămînă cu chestia aia, dacă mai țin eu bine minte. Ce propun ăștia de la Blogger e o bătaie de joc, așa că am săpat un pic să văd cum pot să fac ceva mai bun.

    Sînt niște chestii inutile prin ce găsești acolo (în principal, niște variabile pe care mai bine le las ca să îmi aduc altădată aminte că se poate ajunge la rezultatul Ț pe calea respectivă), dar în principiu ai putea să iei tot ceea ce găsești în sursa blogului între rîndurile

    <style type="text/css" media="screen">

    și pînă la

    <script type="text/javascript" src="http://e-romanisme.blogspot.com/feeds/comments/default?start-index=1&max-results=999999&alt=json-in-script&callback=showrecentcomments">
    </script>

    </div>


    (inclusiv părțile astea) și să le adaugi într-un widget HTML/JS pe care te lasă interfața Blogger să îl pui pe undeva, în lateral spre exemplu.

    Să nu uiți să înlocuiești cele vreo două apariții ale numelui blogului meu cu numele blogului tău... și cam asta ar trebui să fie tot.

    RăspundețiȘtergere
  5. Umm... cum să fac să găsesc parte asta de cod de care zici? am încercat dar n-am depistat-o. Sunt n00b.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ah, pardon. În funcție de ce navigator folosești, vei găsi pe undeva printr-unul dintre meniuri sau chiar la un clic dreapta pe pagină o opțiune prin care poți afișa codul sursă. De multe ori, merge să folosești direct combinația de taste Ctrl+U.

    Cînd obții cîrnatul ăla de text, nu dispera: caută (Ctrl+F în mod normal) cele două chestii pe care le-am scris – care vor reprezenta începutul și sfîrșitul fragmentului de care ai nevoie. După ce îl reperezi, îl copiezi și îl lipești într-un „gadget” HTML/JavaScript pe care îl poți adăuga mergînd în setările Blogger -> Prezentare -> Elementele paginii.

    Cred că va mai trebui să mai piepteni un pic codul ăla, cel puțin la nivel de culori, dar va fi oricum un punct de pornire.

    RăspundețiȘtergere
  7. Problema mea e că nu depistez aceste fraze când le bag în căutarea în pagină.

    RăspundețiȘtergere
  8. Hmm, nu știu de ce se întîmplă asta... bine, iacă. Iei tot textulețul ăla și îl bagi într-un cîmp HTML/JavaScript.

    După care îl iei la pieptănat. Rîndurile care încept cu „//” sînt comentarii, deci pot fi ignorate, iar un „#” urmat de 6 cifre în sistem hexadecimal înseamnă o culoare.

    RăspundețiȘtergere
  9. Thx, l-am pus. Esti o dulce. Eu care credeam că informaticienii sunt inutili ...

    RăspundețiȘtergere
  10. Hihi, cu plăcere. Cum zice nea Stallman, informația ar trebui să fie liberă.

    RăspundețiȘtergere
  11. Peste a doua variantă am dat prima dată (iară nu și ultima, din nefericire) în primul an de facultate, la primul examen, cel de fizică, pe care l-am și picat de altfel.

    Senzația aia că tot ce am studiat e absolut inutil a venit cumva pe dos, în sensul că paișpe săptămâni de curs erau mult prea puțin pentru a înțelege măcar unul din capitole așa cum ar trebui (am făcut fizică statistică și mecanică cuantică la un loc în perioada aia - asta pe lângă termodinamică, mecanică analitică etc.). Cu alte cuvinte, nu numai că simțeam că am făcut niște eforturi inutile pentru a înțelege chestiile alea, da' mă mai simțeam și prost (în sensul de dobitoc) pe deasupra; 2 în 1, iar pe profesor nu-l pot condamna în vreun fel, că deh, omul s-a chinuit, dar tot degeaba.

    Motivul inutilității e în esență același, noi având de-a face cu dezlegarea unor formalisme matematice (urâte, tipice fizicienilor) de care abia ce ne lovisem, cursul transformându-se din unul de fizică într-o matematică scârboasă. Și la fel de urâtă mi se pare și acum, după ce am trecut de statistică și probabilități, analiză complexă și [insert some other math here].

    RăspundețiȘtergere
  12. Măcar examenul acela te-a dezamăgit într-un mod fondat, iar toată mizeria a pornit de la modul imbecil de structurare a materiei (cum naiba să treci prin toată fizica într-un semestru?!).

    Adică măcar nu ai ajuns la examen simțindu-te stupid pentru că unele subiecte nu îți cereau decît însușirea unei terminologii oarecare și după aceea abilitatea de a... număra.

    RăspundețiȘtergere

Comentariile nu sînt moderate momentan, însă toanele posesoarei blogului pot determina ca mesajele injurioase, vulgare sau oligofrene să fie suprimate.