Zeul meu, zeul tău

Imagine preluată de aici

Am discutat de curînd cu un amic cu care nu mai avusesem un schimb de idei cam de multicel. A existat o perioadă în care vorbeam foarte des, după care eu am dispărut din contextul în care l-am cunoscut și nu am mai apucat decît să ne salutăm din cînd în cînd, și atunci pe fugă. După cîteva platitudini epice (în sensul de ce a mai făcut fiecare și unde se află actualmente în realizarea planurilor pe care fiecare ni le enunțaserăm acum niște ani), am intrat și în subiecte mai interesante, însă cu un tact... englezesc. Tatonam amîndoi terenul, interlocutorul în cauză fiind un ins nu neapărat rezervat și politicos, ci avînd o empatie înnăscută care îl împiedică să își mitralieze partenerul de discuție cu punctul lui de vedere exprimat axiomatic și implacabil.

Am ajuns să vorbim un pic despre religie, subiect care știam că îl amuză și îl și nedumerește într-o oarecare măsură. Așadar ne investigam reciproc poziția curentă vizavi de acest fenomen, corelînd-o cu cea pe care știam că o deținea fiecare dintre noi acum ceva timp. (Și să mai zici că nu poți învăța nimic despre tine văzîndu-te prin ochii altora.) Cu această ocazie, mi-am dat seama că mi-am ajustat și eu atitudinea – de unde acum cîțiva ani luam credința și practicanții ei în zeflemea, point terminé, acum sînt din ce în ce mai contrariată: nu o mai pot privi decît drept maladie mentală dobîndită – inoculată de contextul sociocultural al individului, mai precis.

Studii superioare. Paradoxuri

A fost o vreme cînd studiile superioare nu erau o continuare implicită (the way to go – ar zice generația romgleză) a liceului; nu erau nici măcar o alegere curentă, pentru că nu prea își puneau oamenii problema de a opta: erau niște timpuri cînd nu oricine putea merge la facultate și cînd nici nu era musai nevoie de așa ceva, căci liceul sau școlile de meserii îți permiteau să trăiești decent și să ții și o familie.

Tehnologia a dus la industrializarea treptată a unor domenii, iar oamenii al căror loc de muncă a fost luat de mașini au fost siliți să se reprofileze. Oricine cunoaște prin bloc un nea Gică-Repară-Tot. Însă acești meseriași liber-profesioniști (cu metode învechite și cu o vedere care îi lasă din ce în ce) încep să nu mai fie chemați decît în lipsă de alternative. Peste 10-20 de ani, nu va mai fi nici un nea Gică. Vom avea în schimb puzderie de juni diplomați care „sînt degeaba”, vorba unui amic, pentru că nici pregătiți pentru rigoarea cerută de anumite posturi nu-s, și nici nu și-au petrecut timpul într-un mod mai util, făcînd ceva care să îi intereseze și care să le ofere o deschidere practică înspre meseria pe care și-o doresc – dacă pentru ei anii de lustruit scaunele amfiteatrelor au fost o corvoadă.

Pe unde (mai) dă chix sistemul românesc de învățămînt

Acum ceva timp rememoram în silă cîteva episoade triste din studenția mea în România (în partea intitulată «Varianta mioritică»). Însă acolo făcusem doar o enumerare anecdotică, fără să analizez propriu-zis vreun fenomen. Și de fapt nu am nici acum pretenția de a face vreo investigație exhaustivă. Doar țin să semnalez o tristețe problemă de fond. În linii generale, aș identifica trei fațete ale acestei situații.

Prin amfiteatre

Am văzut destule. Și cu destui profi. Și voi mai vedea încă cîțiva ani de acum înainte, că Informatica am terminat-o, dar acum m-am apucat de Biologie și-s de-abia anul I. E adevărat că locurile mari și largi sînt o scenă adecvată studiilor social-psihologice empirice... e valabil și pentru străzi, și pentru amfiteatre – printre altele. Și e mult mai spectaculos decît ce vezi într-o sală normală, cînd nu ai de-a face decît cu una, maxim două grupe.

M-a distrat dintotdeauna să studiez comportamentul turmei de elevi/studenți, adunați undeva ca să – chipurile – se mai lumineze. Spre deosebire de elevi, pe studenți nu îi obligă nimeni nici măcar să devină studenți, darămite să mai și participe la un curs care, judecînd după zumzete, nu prea le suscită interesul.