marți, 8 februarie 2011

Studii superioare. Paradoxuri

A fost o vreme cînd studiile superioare nu erau o continuare implicită (the way to go – ar zice generația romgleză) a liceului; nu erau nici măcar o alegere curentă, pentru că nu prea își puneau oamenii problema de a opta: erau niște timpuri cînd nu oricine putea merge la facultate și cînd nici nu era musai nevoie de așa ceva, căci liceul sau școlile de meserii îți permiteau să trăiești decent și să ții și o familie.

Tehnologia a dus la industrializarea treptată a unor domenii, iar oamenii al căror loc de muncă a fost luat de mașini au fost siliți să se reprofileze. Oricine cunoaște prin bloc un nea Gică-Repară-Tot. Însă acești meseriași liber-profesioniști (cu metode învechite și cu o vedere care îi lasă din ce în ce) încep să nu mai fie chemați decît în lipsă de alternative. Peste 10-20 de ani, nu va mai fi nici un nea Gică. Vom avea în schimb puzderie de juni diplomați care „sînt degeaba”, vorba unui amic, pentru că nici pregătiți pentru rigoarea cerută de anumite posturi nu-s, și nici nu și-au petrecut timpul într-un mod mai util, făcînd ceva care să îi intereseze și care să le ofere o deschidere practică înspre meseria pe care și-o doresc – dacă pentru ei anii de lustruit scaunele amfiteatrelor au fost o corvoadă.

Vizibil, lucrurile au început să se precipite de la trecerea la sistemul Bologna încoace, sistem care fixează durata primului ciclu de studii superioare la trei ani (licența) și a masteratului la doi ani. Ce a însemnat asta, practic? Că de unde devenise prin anii '60-'70 (la noi cel puțin) o alegere să faci o facultate sau nu... acum ar părea că nu mai e loc de alegere; automat, dacă vrei o poziție de inginer, de manager sau de mai-știu-eu-ce, trebuie să țintești direct la cinci ani, pentru că fără masterat – ca să revin la vorba amicului – ești degeaba. Căci oricum, între profesori și angajatori fie vorba, cei care vor să integreze piața muncii la terminarea studiilor de licență (un fel de școlarizare post-liceală) nu sînt pregătiți în mod corespunzător.

De aici nu trebuie să se înțeleagă că „școlarizarea post-liceală” ar fi vreun lucru rău; dimpotrivă. Doar că școlarizarea post-liceală nu trebuie să fie facultatea, ci o formă de învățămînt care să aibă ca scop principal călirea învățăceilor în niște indivizi cu un pachet solid de cunoștințe care să le permită să intre intre gata pregătiți în arena profesională. Chiar și un studiu realizat la Universitatea Harvard arată că este nevoie de mai mulți oameni care să umple posturile care nu cer studii universitare.

Pe de altă parte, desigur că o „facultate” pe care o termini în trei ani, nu în patru, ca înainte, e o cale mai atrăgătoare. O cale către... ce? Către o carieră? Sau măcar către „un job bine plătit”? Ei, aș. E o cale destul de sigură către șomaj. În general, pentru posturile care necesită absolvenți de studii superioare, se caută totuși candidați cu experiență. (În acest articol se afirmă că, în cazul României, indicele de șomaj în rîndurile absolvenților de facultate a fost de 7,9% în septembrie 2010.)

Firește, trebuie văzută partea bună a lucrurilor. În timp ce în România majoritatea locurilor cu taxă presupun o sumă anuală cuprinsă între 1500 de lei și 2000 de euro, în alte părți ale lumii e și mai rău. Studenții americani împrumută sume record ca să își finanțeze studiile. Împrumuturile care se acordă sînt din ce în ce mai mari. În altă parte, un reportaj (cu tot cu clip) arată că în septembrie 2010 datoriile provenind din credite pentru studii însumau peste 800 de miliarde de dolari americani... și creșteau cu 3000 de dolari la fiecare secundă. Absolvenții au de plătit rate multă vreme după terminarea facultății (cam zece ani). Iar angajarea trebuie de multe ori să aștepte – pe fondul crizei economice; care criză, lăsînd speculațiile conspirative la o parte, înseamnă de fapt prea multe împrumuturi nerestituite în timp util.

Să revenim un pic la tehnologie și să ne gîndim la toate schimbările petrecute. Într-un context istoric, trăim niște timpuri exponențiale. Cele mai căutate zece meserii în 2010 nu au existat în 2004. Și alte date care ar trebui să ne pună pe gînduri. Depinde foarte mult de domeniul de activitate în ce măsură și ce fel de studii ar trebui vizate. Oricum, niște deducții de bun-simț se pot face fără să se stea prea mult pe gînduri: e clar că nu există nici un interes în a face șase ani de veterinară ca după absolvire să tunzi căței; sau un masterat de economie ca să ții contabilitatea unei covrigării.

Planificarea înainte, pe termen lung, poate fi vis nerealist și chiar dezamăgitor, dacă nu periculos. Dar niște forme cît de cît clare tot trebuie întrezărite prin ceață dintru început. Altfel, vorbim de oportunități pliate pe nevoile fiecăruia în fața cărora se trîntesc ușile din start, pentru damblaua de a irosi timp și bani.

În final, aș rezuma toate observațiile acestea printr-un exemplu: dacă vrei să lucrezi ca tehnician de laborator, nu ai nevoie de facultate, ci de o școală/licență profesională (titulatura diferă), care oricum te pregătește practic mai bine decît o face un parcurs universitar clasic; dacă totuși nu vrei să fii un astfel de tehnician, poți profesa în învățămînt, iar în acest caz ai nevoie de un masterat; iar dacă dorești să lucrezi în cercetare, aceasta înseamnă cel puțin un nivel de bac+8, adică cel puțin studii doctorale. À chacun sa voie.

2 comentarii:

  1. 1.Acel „titulatura diferă” pare să conteze la români (poate nu numai). Poate suna stupid, dar apropo de ceea ce spuneai și în post-ul anterior, faptul că „preasfinția sa profesor doctor inginer academician amiral în retragere etc. etc.” își obligă studenții să studieze din cartea proprie denotă un fel de obsesie pentru ego-ul propriu al profesorului. Am observat chestia mai ales la oamenii în jur de 50 de ani, asistenți, lectori sau șefi de lucrări.

    2.Evoluția rapidă a tehnologiei s-ar putea să aibă impact inclusiv asupra felului în care se desfășoară învățământul primar. Dacă vrem să trăim într-o societate bazată pe calculatoare, de exemplu, fiecare individ trebuie să aibă o idee despre ce înseamnă un calculator și ce poate (și mai ales ce nu poate) el să facă. La fel și în alte discipline; foarte important aici e ca oamenii să înțeleagă odată pentru totdeauna că matematica nu e folositoare doar la calculul restului în piață (oricum comerțul electronic o să schimbe și asta) și al impozitelor.

    3.Cel puțin în facultățile românești (din nou, poate și în câteva din cele din vest) există un cerc vicios: profesorii vor bani, care din punctul lor de vedere se traduce într-un număr mare de studenți. Apoi aceiași profesori se vor plânge că nu pot să lucreze cu fiecare student în parte și treacă-meargă, rezultatul final va fi tot o generație de incompetenți licențiați. Te ia durerea de cap când vezi că mulți din ăștia urmează să fie medici sau avocați/juriști/mama lor (mama lor mai puțin probabil).

    RăspundețiȘtergere
  2. Salutare.

    1. Din fericire, nu am întîlnit astfel de specimene pe la francezi. Deocamdată. Profii pe care îi am nu au timp să scrie manuale pentru anii pre-licență; în general sînt prea ocupați să producă articole științifice. De recomandat, bineînțeles că recomandă cărți apropiate de nivelul nostru, dar alegerile îmi par oneste (am reîntîlnit multe titluri pe care le dețin, aham, de care am făcut rost prin mijloace neortodox-internautice și pe care și alții le consideră cărți de temelie).

    2. Eram mică e tot și mă distram tare cu o casetă scoasă de Sarmalele Reci în anii '90. Mi se părea amuzant pe atunci, credeam că astfel de cîntece vizau un segment social extrem de restrîns. Din nefericire, m-am înșelat. Atitudinea denunțată de băieții ăștia, cu «Nu exagera / Nici cu matematica – / S-o știi numai cît să nu te-ncurci la bani», se pare că este una extrem de răspîndită.

    3. Din cauza aceasta învățămîntul superior presupune mai multe tipuri de predare-învățare: pe de o parte ai cursurile magistrale pe care le ține un profesor în fața unui amfiteatru de cîteva sute de studenți și este deci normal să nu aibă timp să se ocupe de fiecare în parte (însă la mine la facultate, cel puțin, profii sînt de-a dreptul încîntați să răspundă întrebărilor pertinente adresate de studenți în timpul și la sfîrșitul cursului); pe de altă parte, pentru a înlesni priceperea și fixarea noțiunilor de la curs și pentru a vedea aspecte care le aprofundează, studentului i se oferă ședințele de lucrări dirijate (să zicem seminarii) și practice (laboratoare). Desigur, în valoare absolută profesorii din vest au salarii mai mari decît ale celor din România. Însă nu sînt niște sume ieșite din comun nici pentru ei. Este, deci, vorba de un alt fel de a concepe programa și derularea acestor studii. Sau ce altceva ar putea fi?

    RăspundețiȘtergere

Comentariile nu sînt moderate momentan, însă toanele posesoarei blogului pot determina ca mesajele injurioase, vulgare sau oligofrene să fie suprimate.