Pe unde (mai) dă chix sistemul românesc de învățămînt

Acum ceva timp rememoram în silă cîteva episoade triste din studenția mea în România (în partea intitulată «Varianta mioritică»). Însă acolo făcusem doar o enumerare anecdotică, fără să analizez propriu-zis vreun fenomen. Și de fapt nu am nici acum pretenția de a face vreo investigație exhaustivă. Doar țin să semnalez o tristețe problemă de fond. În linii generale, aș identifica trei fațete ale acestei situații.

1) Primul dintre aceste aspecte îl constituie elaborarea unei metodologii și a unei practici pedagogice care pierde din vedere înseși țintele finale ale acestor strategii (elevii și studenții, adică). Să îi zicem, deci, acestui punct aspectul arhitectural al problemei. În ce constă el:

• În primul rînd, elevului sau studentului nu i se arată de ce ar trebui să învețe. Nedumerirea lui se prezintă sub mai multe forme:
• «Oricum, nu e cool să pierzi vremea învățînd» – acesta ar fi nivelul de jos, cam ce te poți aștepta să auzi de la elevi, care pînă una-alta sînt obligați să parcurgă un oarecare număr de ani de școală (8? 9? 10? Nu mai știu – pe vremea mea erau 8).
• «Dacă totuși aș încerca sincer să îmi însușesc niște cunoștințe, n-ar fi bine, că aș cădea de fraier și de tocilar.»
• «De ce să învăț asta? Eu știu mai bine ce-mi trebuie! Profii ăștia rablagiți habar n-au pă ce lume trăiesc!» – șmecherașii ăștia care le știu ei pe toate (deși, paradoxal, s-au înscris la o facultate) ar trebui scoși în piața publică, bătuți la fund cu cureaua udă și transmiși în direct la o ipotetică emisiune «Stupid people LAIV» (vorba lui Brucan). Iată și o replică potrivită pentru astfel de îngîmfați (de altfel, semidocți – pe pariu).
• În al doilea rînd, în 15 ani de educație nici măcar nu i se explică elevului/studentului cum să învețe. Dacă s-ar face un pic de lumină în această fundătură întunecată, ar putea să își răspundă și la nedumerirea de mai sus.

2) În al doilea rînd, din punct de vedere tematic și interdisciplinar, abordarea multor profesori este una limitată. Unii mi-au lăsat chiar senzația foarte deranjantă că s-ar feri să arunce vreun «După cum ați văzut probabil în cursul cutare, [chestii dintr-un alt curs decît al lui]». Probabil că acești indivizi nu își dau seama cît de dăunătoare poate fi o astfel de abordare pentru parcursul academic al studenților, care rămîn, bieții, cu niște frînturi disparate din noțiunile (prezentate în manieră voit disjunctă) care li s-au perindat prin față timp de trei ani.

M-a nedumerit și întristat oarecum acest lucru cît am învățat în România, dar am realizat anvergura fenomenului de-abia la puțin timp după ce am început primul semestru în Franța, unde am văzut că încep să fac legături (chiar și fără îndrumările frecvente și generoase ale profesorilor) între mecanisme pe care le-am văzut în cursul de chimie fizică și structuri și procese din cursul de biologie moleculară și celulară, care explica printre altele și, să zicem, ce se întîmpla în prima etapă a cursului de cicluri biologice la animale și la plante, care mai prezenta și etape ale dezvoltării embrionare pe care le-am înțeles mai bine din cursul de structuri și funcții, care făcea și el apel la biologia celulară, unde de fapt văzusem și niște aplicații ale modelizărilor din cursul de matematică, și tot la matematică mai văzuserăm niște chestii care m-au ajutat să studiez suprafețele nodale din orbitalii atomici de la chimie... și așa mai departe.

Bref, în Franța nu numai că profesorii se așteaptă ca studenții să dobîndească un ansamblu interdisciplinar de cunoștințe (care, de fapt, sînt niște instrumente, niște blocuri de bază pentru a construi fundația a ce va să vină mai încolo), dar pînă și programa este concepută în acest scop. Poate n-am „nimerit” eu unde trebuia, dar în România nu am avut nici pe departe această viziune.

3) În al treilea rînd vine evaluarea. Aici nu se mai poate arunca vina pe metodologie, căci evaluarea la o anumită disciplină de studiu se face grosso modo pe aceleași criterii de competență în toate țările care împărtășesc un același sistem educațional (spre exemplu, cel european). Actorul principal aici este, deci, profesorul, care nu are decît a viza testarea învățăceilor ca să își dea seama ce și cît din curs s-a prins de ei. Așadar, nu conținutul evaluării e buba, ci forma ei. Disting și în acest caz între mai multe piste:

• Proslăvirea memoriei fotografice – cel puțin „la real”, că la literatură și limbi străine îmi închipui că nu este posibil. Adică să li se ceară studenților să reproducă raționamente văzute în curs, demonstrații de cel puțin o pagină etc. Unii dintre profesori au înțeles că de fapt ar trebui să vadă dacă studenții au înțeles ceva, așa că s-au gîndit să mai dea și...
• Subiecte de teorie – care de fapt vizează tot memoria fotografică, dar la scară redusă (pentru că să definești un termen altfel decît ți s-a predat la curs este de cele mai multe ori o greșeală pe care profesorul se asigură că o vei regreta);
• Absența controlului continuu și, în unele cazuri (ca la Facultatea de Matematică-Informatică a Universității București, cel puțin „pe vremea mea”), a parțialelor. Desigur că autonomia studentului este o treabă foarte plăcută, dar faptul că nu ești verificat sistematic pe parcursul semestrului este aproape o garanție a faptului că acest concept se va traduce prin două nopți oarecum albe, trecute eroic cu ajutorul a vreo 10 stacane de cafea (zisă și trotil) și/sau cîteva baxuri de Red Bull înainte de examen;
• În ce privește desfășurarea evaluării, este strigător la cer gradul de fraudare, din cauza lipsei supravegherii adecvate. Este urît să spun că faptul că se poate copia relativ lejer nu face decît să încurajeze copiatul, dar este adevărul gol-goluț, că ne place sau ba. Încerc să nu generalizez, dar ce am trăit eu pe băncile amfiteatrelor românești în timpul examenelor nu mi-a arătat decît că personalului universitar parcă i-ar cădea rangul dacă și-ar îndeplini cu sinceritate funcția aia de două-trei ore nenorocite de supraveghetor. Probabil că limba română este extrem de dificilă, măcar din punct de vedere semantic, pentru că nu știu cum se face dar majoritatea supraveghetorilor mei erau niște omuleți care stăteau la catedră și își butonau telefonul sau citeau ziarul. Erau și unii cu o atitudine mai lucrativă, ce-i drept – dintr-aia de maistru, adică simțeau că e de datoria lor să își facă norma de „dat exemplu”: erau oleacă agitați pînă cînd îl prindeau pe primul care copia și îl dădeau afară din examen (asta dacă nu erau „lasă-mă să te las”, limitîndu-se pur și simplu la a le confisca fițuica) și de-abia după acest măreț eveniment se apucau de răsfoit revista, cu conștiința împăcată. (Varianta franceză: o sală imensă de peste 300 de locuri, cu cîte o măsuță și un scaun pentru fiecare student și cu cîte un supraveghetor între fiecare două rînduri de bănci; sînt oricum cel puțin 15 culoare. Iar supraveghetorul – redundantă precizare – timp de trei ore nu face altceva decît să își patruleze culoarul, oricît de profesor universitar doctor honoris causa o fi el; și nu-i cade rangul făcînd asta și mai și distribuind ciorne și foi de examen din cînd în cînd).

Deocamdată, atît. Dar, după cum am menționat la început, nu este o analiză exhaustivă. Lista rămîne, așadar, deschisă...