Despre învățare

Aruncam o privire pe niște ciorne nepublicate (și pe care nici nu cred că le voi transforma în articole prea curînd), în încercarea de a-mi face „curaj” să vorbesc despre un subiect pe care cam toată lumea îl consideră fumat... și despre care oricum voi vorbi la un moment dat, pentru că înseamnă mult pentru mine; despre asta, însă, altcîndva.

Cum mă uitam eu pe ciornele alea, îmi cad ochii pe schema de alături, pe care încercam să o folosesc ca material didactic pentru a explica cum văd eu procesul de comunicare; și bag de seamă că, de fapt, se potrivește foarte bine cu observațiile pe care le-am făcut de-a lungul primului semestru de BCST. Și anume:

Cineva, un emițător (să luăm cazul profesorului) are de transmis niște informații. Găsește un mod adecvat de a le expune, alege un canal de comunicare și îi dă drumul – adică emite mesajul, care mesaj parcurge canalul (să zicem că e cazul unei expuneri în amfiteatru și că deci comunicarea se face prin viu grai), poate suferi contaminări de la context (spre exemblu zumzetul de fundal din sală) și pînă la urmă este recepționat de student.

Să recapitulăm: din ce se vrea transmis, o anumită parte este transmisă efectiv, iar din aceasta din urmă doar o anumită parte îi parvine receptorului. (Desigur, cele trei mărimi pot fi și egale, nu este musai să existe diferențe, adică să aibă loc pierderi de conținut.)

Din ce îi parvine receptorului, doar o anumită cantitate va fi propriu-zis auzită, ascultată (studentul este un specimen cu o minte zburdalnică și inventivă, foarte dibace în a face abstracție de „aici” și „acum” pentru a-și putea construi în liniște fabulațiile). Din mesajul pe care studentul l-a captat, e posibil ca ceea ce înțelege să constituie doar un fragment din acest mesaj. Bineînțeles că, pentru a putea vorbi de învățare, e nevoie ca o parte din ceea ce a fost înțeles să fie și reținut.

(Cum se testează efectiv că ceea ce a fost reținut este în continuare valabil după ce s-a scurs un timp mai lung sau mai scurt – asta e altă gîscă în altă traistă.)

Aceste „denaturări” pe care le suferă mesajul transmis, între forma lui inițială și cea finală, constituie un proces care, dacă te gîndești bine, are un aspect curgător și fără sughițuri. Astfel încît nu e rar ca pe undeva să te „păcălească”; ca personaj aflat la celălalt capăt al firului, studentul (receptorul) poate face niște confuzii riscante: să creadă că a reținut în totalitate ceea ce a recepționat (pentru că prospețimea expunerii eclipsează etapa necesară a înțelegerii, care astfel nu se mai desfășoară); sau să creadă că efortul captare-înțelegere anulează investiția necesară pentru a și reține aceste informații – ca să dau doar două exemple.

Nu mai rămîne decît de repetat de multe ori acest proces într-un interval comprimat și... iată explicația fenomenului pe care îl constată cu uimire mulți studenți care își dau seama că, deși datele de care au nevoie nu sînt „mare brînză” luate individual, ele presupun totuși o sforțare deloc neglijabilă întru înțelegere-reținere-aprofundare; dacă nu sînt dispuși să o facă, și încă din timp (adică de-a lungul întregului semestru și cu regularitate), vor avea parte de ceva frustrări în sesiune.

Simt că după primul semestru dețin niște noțiuni-cheie pentru ce va urma de acum încolo; în același timp, văd și că am învățat pas mal de choses, în special acolo unde am buchisit eu pe cont propriu.

Învățatul e ca un joc din piese Lego: dacă ai vedea din start rezultatul final, te-ai cutremura și ai zice că nu se poate sau că e prea greu, dar dacă te apuci de clădit cu răbdare și dacă te ții de planul pe care ți l-ai propus, ajungi departe. Diferența e că, în principiu, construcția din piese Lego e „gata” în momentul în care copiază un plan predefinit, în timp ce învățatul e o îndeletnicire care ține toată viața. (Or exista oare și inși care consideră că nu mai au ce învăța? Ha.)