Revizitînd impresionismul

Pînă la urmă, am apucat expoziția Claude Monet de la Grand Palais în ultima zi. Ar fi fost păcat să nu o văd. Multe dintre tablouri veneau de la diverse muzee din Paris, ce-i drept, dar multe erau aduse din alte orașe din Franța, de la muzee europene și chiar din Statele Unite; altele fuseseră împrumutate din colecții particulare. Mai rar să le vezi pe toate reunite într-un singur loc.

Claude Monet – Impresie. Răsărit de soare (1872)

Claude Monet (1840-1926) a fost un pictor impresionist. De fapt, numele stilului provine de la un tablou de-al său, realizat în 1872 și reprezentînd un răsărit de soare deasupra portului Le Havre. A fost expus în 1874 cu ocazia primei ediții a „Salonului din Paris” organizat de Societatea anonimă a artiștilor pictori, sculptori și gravori. Titlul său, Impresie. Răsărit de soare, luat în derîdere de criticul de artă Louis Leroy, a dat denumirea curentului care avea să devină cunoscut în istoria artei drept impresionism.

Ca un mic amănunt nesuferit, tocmai acest tablou nu a figurat între titlurile expuse, pentru că este proprietatea muzeului Marmottan-Monet (tot din Paris), a cărui conducere s-a gîndit să întindă coarda cît se poate de mult: refuzînd să îl împrumute în vederea expoziției, avea intenția de a îi forța pe cei interesați să se deplaseze pînă în arondismentul al 16-lea ca să îl vadă. („Românismele” sînt universale...)

Claude Monet – Coțofana (1868)

Dintre impresioniști, cel mai mult îl îndrăgesc pe Monet. Lucrările lui vibrează de sensibilitate, iar felul în care tratează lumina este de o măiestrie pe care nu am mai întîlnit-o în altă parte. Mă impresionează felul în care, prin tușele lui generoase și dezinvolte, reușește să capteze esența subiectului, fără ca privitorul să simtă că ar pierde ceva prin așa-zisa neglijare a detaliilor – mai bine zis prin trecerea acestora în plan secund.

Ceea ce poate părea la început o obsesie de-a lui Monet pentru apă este de fapt „scuza” lui pentru a capta feluritele moduri de răsfrîngere a luminii, îmbogățind astfel paleta – oricum, largă – de înfățișări pe care le poate lua peisajul în momente diferite ale zilei și în condiții meteorologice diferite.

Claude Monet – Nuferi (1914-1917)

Ce am văzut astăzi cu mai multă claritate decît înainte este că se poate vorbi despre o reducere treptată a liniei orizontului, pînă la dispariție, moment în care rămîi de fapt captiv în peisaj, fiind în același timp aproape forțat să reflectezi asupră-i.

De asemenea, nu poți să nu fii izbit de sentimentul că multe dintre operele mai timpurii par a pregăti marea sinteză, perioada celebrilor nuferi, cărora Monet le-a dedicat adevărate epopei pe pînză în ultima parte a vieții, cînd îi picta de pe malul lacului aflat pe proprietatea sa de la Giverny. În special în aceste lucrări se poate vedea cum cele două domenii (celest și acvatic) se pot acum îngemăna nestingherite într-un singur plan, întrucît orizontul a fost „abolit”.

Alt punct de interes al expoziției (pentru mine) l-a constituit faptul că au fost prezentate foarte multe serii de tablouri – lucrări înfățișînd același subiect în perioade diferite ale zilei sau ale anului ori provenind din etape distincte ale vieții pictorului. O serie celebră din care au fost prezentate vreo patru tablouri este cea a Palatului Parlamentului din Londra, privit de Monet de peste Tamisa. (Nu erau cele de mai jos, însă le afișez pentru ilustrarea conceptului de „serie”.)

Mai în glumă, mai în serios, ar fi cazul să îmi mai însemnez o treabă: să nu îmi mai boscorodesc vederea asta care își rîde-n barbă de mine și care mă îndeamnă să îmi schimb ochelarii cît mai repede, pentru că, uite, de fapt chiar și fără transfigurare artistică pot să zic că privesc lumea într-un mod... impresionist! În orice caz, îmi este clar (sic!) că gradul de „focalizare” a ochiului meu drept are același randament în claritate cu cel al peisajelor lui Monet...