Vorbe de duh (III)

Citesc acum o serie – Lumea fluviului de Philip José Farmer – care nu e rea deloc, deși nici fabuloasă nu mi se pare; chiar dacă nu aș avea cu ce alte serii fundamentale de știință și ficțiune să o compar, oricum are niște aspecte de construcție epică pe care nu îmi permit să le critic – nu am vreo pregătire în teoria literară –, dar despre care pot zice că nu mă încîntă prea tare. În fine, una peste alta, aspectele pozitive ale seriei îmi pare că ar însuma mai mult decît cele negative.

Întîlnesc și dialoguri haioase, și mai există din cînd în cînd și cîte un personaj foarte bine construit. Mă gîndesc acum la Sam Clemens, alias Mark Twain, care se trezește și el gol și chel, alături de alte treizeci și ceva de miliarde de oameni (toți indivizii care au trăit vreodată, de la omul preistoric pînă la oamenii de la sfîrșitul secolului al XX-lea/începutul secolului al XXI-lea, cînd se pare că specia umană își găsește sfîrșitul), reînviat pe malul unui mare fluviu. Cu toții sînt buimaci, isterici sau undeva între și nu înțeleg cum, cine și de ce i-a zvîrlit acolo. În fine, după cîteva zeci de ani, după ce crapă cam o jumătate din cei treizeci și ceva de miliarde de oameni, că se bat ca chiorii, unii mai gospodari reușesc să meșterească diverse nebunii. La mare preț sînt ambarcațiunile, pentru că e plin de curioși care nu mai au liniște pînă nu ajung în amonte, în punctul de origine a fluviului, ca să îi cunoască pe așa-numiții Etici – misterioasele ființe care i-au înviat din morți. Sam Clemens e căpitanul unui maiestuos vapor și e înfățișat de Farmer ca un tip esențialmente non-violent (deși „trebuie” să ajungă așa pentru a își putea îndeplini visul de a naviga în sus pe fluviu), morocănos, contradictoriu, impulsiv dar în același timp sensibil, iar rezultatul global e că mie îmi este foarte simpatic acest personaj.

Fost scriitor în viața lui de pe Pămînt, desigur că este și la nivel al discursului extrem de inventiv. Nu pot da un citat exact, dar îmi permit să sintetizez mai multe injurii pe care le arunca el diverșilor din jur... ajungînd la o chestie pe care m-aș amuza să i-o trîntesc în față cuiva, cîndva:

Chiar de-ar crește creierul ăla al tău de pitecantrop de o mie de ori, tot ți-ar mai rămîne loc în scăfîrlie ca să-ți zăngăne!