Primul semestru. Bilanț

În 2010 m-am... reinventat. (Dacă nu te reinventezi constant, înseamnă că fie ești mort, fie te apropii de. Sau că ești un de-ăla cu idei puține și fixe – ceea ce în vocabularul meu echivalează cu o injurie, deci nu discut acest caz.)

Am renunțat la ce aveam (la minunatul meu pisoi portocaliu, prietenul meu la bine și la rău din ultimii patru ani... ah, și la un acoperiș în București) și la ce făceam (aveam un job foarte bun în IT, de pe urma căruia cîștigam decent chiar și în vremurile astea tulburi, și niște colegi de la care am auzit în trei ani mai multe bancuri porcoase decît în toată viața mea), mi-am luat licența în informatică și am plecat peste... țări ca să mă apuc în Franța de studiile pe care îmi doream cu ardoare să le fac de nouă ani încoace – biologie.

Deocamdată sînt în ceea ce se cheamă un „portal BCST” (biologie / chimie / științe ale Terrei), parcursul „Biologie” urmînd să mi-l aleg de-abia în anul următor. Am terminat săptămîna trecută primul semestru (din cele șase de licență). «One down, five to go» ar fi o abordare simplistă. Îmi este evident că nu e decît prima parte a poveștii, pentru că a ajunge în cercetare presupune să ai cel puțin un doctorat, dar pînă acolo mai e cale lungă, așa că cel mai înțelept e să iau totul pe tronsoane: deocamdată, așadar, licența.

Îmi voi urmări în timp „evoluția” și simt că e cazul să notez, în acest sens, niște observații care țin de acest prim semestru:

• Prima constatare e că a trecut al naibii de repede acest prim semestru, parcă nici nu am avut timp să mă dezmeticesc de-a binelea.
• Mă iau în continuare la trîntă cu franceza, dar parcă ies ceva mai puțin șifonată decît în septembrie. Nu știu cum or face ăia care „se nasc învățați” sau care „nu greșesc niciodată”; bănuiala mea e că nu există și că pînă și în spatele celor care sînt maeștri într-un domeniu se ascunde multă trudă construită iterat, uman, adică nimic care să se facă printr-un pocnet de degete abracadabristico-magic. Chiar dacă mă înșel, proporția acestor virtuali „magicieni” fiind cvasi-neînsemnată, nu prea contează în compoziția generală.
• Apropo de învățat: nu știu de ce naiba, dar îmi trebuie mai mult timp decît îmi închipui inițial că am nevoie pentru a înțelege și a aprofunda un subiect. Finalmente, ajung să vorbesc cu naturalețe despre acel lucru și i-l pot explica oricui (parcă Einstein era cel care zicea că nu stăpînești cum trebuie un subiect decît dacă i-l poți explica bunicii, iar ea să te înțeleagă). În momentele acelea, îmi vine greu să pricep de ce niște lucruri pe care acum le văd ca de bun-simț mi s-au părut la început încurcate. Am avut revelația asta în cîteva rînduri, cînd le explicam unor colegi niște puncte esențiale de biologie moleculară. Mă ascultau cu atenție și înțelegeau ce spuneam (motivul pe care l-au invocat pentru a justifica faptul că nu s-au „lipit” de curs a fost că discursul profesorului era încîlcit și neinteresant, deși mie nu mi s-a părut a fi așa nici pe departe). Și totuși, nu le povesteam cine știe ce minunății, le explicam niște mecanisme fundamentale, dar probabil că faptul că le asimilasem și că le integrasem într-o manieră proprie îmi permitea să fac o expunere care li s-a părut și lor, în fine, clară.
• Un punct extrem de important și pe care îl văd de-abia acum, în final, e că strategia mea de a mă preocupa intensiv-obsesiv de subiectele care îmi suscită interesul nu este bună în planul formal al... evaluării. Materiile care nu m-au interesat în mod deosebit au rămas la urmă, drept care nu am reușit să le pregătesc cum mi-aș fi dorit pentru examenele sau parțialele finale. Sînt chiar enervată pe mine din cauza asta. Nu am încă rezultatele și sînt sigură că notele nu sînt nici pe departe dezastruoase, dar dacă aș fi lucrat susținut și constant la fiecare subiect, global ar fi fost mai bine. Deși pînă la urmă trebuie făcut un compromis între cît de bine vrei să aprofundezi în particular anumite subiecte și cît vrei să dai bine în catalog.
• Niște detalii mai prozaice:
  • După un semestru, văd foarte clar ce anume nu vreau să fac. Biologia integrativă, fiziologia (în special animală) nu mă pasionează nici pe departe. În orice caz, scara la care vreau să lucrez nu este cea a organismului, ci este cea microscopică – chiar subcelulară. Mă interesează tot ce ține de biologie celulară, de biologie moleculară, de genetică. Că voi merge pe bio-mol, bio-cell, genetică, microbiologie sau virologie – e prea devreme să știu, însă cel mai probabil va fi ceva din zona aceasta.
  • L1S1 a fost pentru mine un semestru de înduioșătoare reconciliere cu chimia. (Găseam că subiectul este respingător – în liceu am avut numai profesoare incompetente la chimie.) Aici, în schimb, cursul a fost atît de interesant, profesorul l-a prezentat de o manieră atît de clară și de structurată, iar profesoara de TD (să zicem „seminarii”) a lucrat cu noi atît de sincer și de eficient, încît a ajuns să mă fascineze acest curs. E drept, a fost mai mult chimie fizică, nu știu cum vor sta lucrurile semestrul următor, spre exemplu, cînd vom avea un curs de introducere în moleculele organice. Însă tot ce am văzut acum – de la cum se poate descrie localizarea probabilistă a electronilor în jurul nucleului atomic, implicînd noțiunea de orbitali atomici, la felul în care se combină acești orbitali atomici pentru a forma orbitalii moleculari („simpli” sau hibrizi), fapt ce îți permite să deduci scheletul σ și apoi să studiezi sistemul sau sistemele π și, deci, să înțelegi geometria moleculei – a fost de-a dreptul captivant.
  • Ca o urmare logică a ultimelor două subpuncte, mă întreb destul de serios dacă la sfîrșitul semestrului al doilea ar fi cazul să îmi aleg, pentru înscrierea administrativă în anul al doilea, parcursul de biologie sau de biochimie. Trebuie să mai „meditez”, să văd cu ce impresii rămîn pe urma cursului de introducere în moleculele organice.
  • Nici francezii ăștia nu sînt ași în organizare... pun piciorul în prag că să îți alegi parcursul imediat după S2, cînd de fapt diferențele nu apar în S3, ci în S4 (adică semestrul al patrulea, i.e. al doilea semestru al anului II). Lucru care îmi pică foarte prost, de altfel, pentru că aș fi avut o panoramă mult mai cuprinzătoare a chimiei la sfîrșitul semestrului al treilea, care e comun și la biologie, și la biochimie. În fine. Mai e ceva pînă acolo. Dar trebuie să rețin undeva în fundul minții posibilitatea de a face un pic de gît cînd va fi cazul să aleg parcursul, că poate ajunge la urechile cui trebuie și că poate reușesc, în consecință, fie să aleg parcursul după S3, fie să mi-l modific dacă l-am ales după S2.
  • Pfuai, era să uit, bine că am scăpat de geologie!
• Încă o dată, poate de data asta mă-nvăț minte: nu trebuie să mă înham la mai multe chestii decît pot duce. Mi-am zis că dacă tot sîntem obligați să studiem o limbă străină timp de două semestre (în S2 și în S3), ar fi o idee să scap de engleză (asta e opțiunea implicită la care te înscriu ăștia) și să mă apuc de rusă. Problema e că rusa începe de la zero doar o dată pe an, nu o dată pe semestru, așa că pentru a o putea lua ca opțional în semestrul al doilea, în detrimentul englezei-aproape-obligatorii, ar fi trebuit să îmi asigur de pe acum fundamentele. Am încercat așadar să particip la curs ca auditor liber, însă din cauza programului încălecat (ajungeam încontinuu cu vreo 15-20 de minute mai tîrziu și trebuia să plec cu vreo 15 minute mai devreme, ca să ajung la cîte un laborator), nu am reușit să fac față nervos și am abandonat. Mă gîndesc cu amar că poate asta a fost ultima mea ocazie să mă apuc să învăț rusă într-un cadru organizat și cu o profesoară a cărei limbă maternă e rusa... dar, în fine. Acum mă agit degeaba. Poate altcîndva. Trebuie să o trec pe lista de „lucruri de făcut înainte să crăp”.
• În sistemul francez, față de cel român, începi de la elemente de bun-simț, nu ți se trîntesc sub nas de la bun început întrebările-capcană sau cele „imposibile”. Adică ți se dă timp să înțelegi, să asimilezi și să îți definești un stil propriu de a trata o problemă, strategie care nu te condamnă din start la eticheta de „tîmpit” pe care ți-o atribuie sistemul în România. Altfel, studentului nu i se cere marea cu sarea, nu trebuie să arate înainte de licență că el e Superman. Dacă ești mereu la zi cu ce s-a făcut și dacă mai pui un pic și osul la treabă, nu e greu să ai o notă satisfăcătoare. Vrei mai mult – muncești mai mult, clar, dar nu am întîlnit pînă acum tendința dezumanizantă de a-i inculca studentului ideea că e prost făcut grămadă.
• Malgré cela, o majoritate zdrobitoare e constituită din studenți dezinteresați sau puturoși.
• O ultimă constatare: e mișto în cei 9 m² pe care mi i-a dat CROUS-ul, dar... e foarte greu fără pisică. Acum nu mai am nici scuza că aș dialoga cu ființa îmblănită, deci trebuie să admit că mă aflu în situația de «Omul începuse să vorbească singur» – vorba poetului.

Una peste alta, e bine. Fac ceva ce mă justifică în fața mea, ca individ. Nu pierd vremea aiurea cîștigînd niște bani cu care să-mi cumpăr gadget-uri cu care să încerc să-mi umplu golurile din viață (pe care nu vreau să le admit). Acum nu mai am goluri, am... prea puțin timp. Ha. Antipodul plictiselii. (Unde „plictiseală” mi se pare a fi unul dintre cele mai absurde cuvinte cu putință.)