Unii ar trebui să se lase de meserie

Zău așa. Ăia care au senzația că fac o treabă foaaarte bună, dar au în realitate rezultate deplorabile, chiar că ar trebui să se lase de „meserie”. Pentru pacea și bunăstarea tuturor.

Spre exemplu, iacă, creierul meu: e un animal interesant, dar cam tălîmb. Pesemne că suferă de vreun afect precum dedublarea personalității (identitate disociativă), pentru că în timpul lui liber se crede o întreagă echipă: de la scenarist la designer, producător și regizor. Domnu' creier face noaptea filme. E prolific. Dar sînt atît de proaste, că (de-aș putea) m-aș lipsi. Din păcate, nu merge. O altă fațetă a personalității sale e comportamentul dictatorial. Mă bagă cu forța într-o sală de cinema și nu numai că mă leagă de scaun și-mi ține ochii deschiși cu forța ca să privesc ecranul... dar m-a băgat și în distribuție, în rol principal.

...E foarte, foarte obositor. Acum vreo două nopți am ajuns la concluzia că nu este deloc improbabil să faci un atac de cord în timpul unui vis.

Așadar, domnule creier-al-meu, geniu pustiu, cu filmele tale interactive cu tot... thumbs down, dude! give me a freaking break!

O închipuire a iadului

Într-un roman scurt care, de altfel, nu se remarcă prin nimic deosebit – cu excepția pretextului epic în sine, care este original, creînd un context fluid și în permanentă schimbare, dar care altminteri nu îmi pare a suplini o scriitură pe care o găsesc cam fără substanță, John Brunner pune în gura unuia dintre personajele acestui roman, The tides of time, următoarea cugetare (prin care a reușit să-mi smulgă un sănătos hohot de rîs):

"If there is a hell, perhaps it consists in living up to all one's promises."

Márquez despre Mozart

For years I did not listen to Mozart after I was assaulted by the perverse idea that Mozart does not exist, because when he is good he is Beethoven and when he is bad he is Haydn.

Gabriel García Márquez – Living to tell the tale (tradusă la noi ca „A trăi pentru a-ți povesti viața”, editura Rao; apropo, e o traducere foarte frumoasă; o recomand cu încredere)

O abordare greșită

E tot legat de facultăți, învățămînt ș. cl. Acum, că am terminat cu sesiunea, încep să iau o distanță critică față de ce am mai văzut semestrul ăsta, să încerc fac un oarecare bilanț. Cu ocazia asta am reușit să îmi explic de ce una dintre diferențele izbitoare între sistemul universitar românesc și cel francez mi s-a părut de la bun început… izbitoare.

Practica dublării filmelor

De-aia nu urmăresc eu știrile, că de fiecare dată cînd o fac găsesc cîte o treabă care mă face să fierb vreo săptămînă. Cum ar fi năzărirea asta care-i veni tembelului de Socaciu, cu dublarea filmelor în limba română pentru păstrarea identității naționale (hă?).

Nu intru în detalii, există alții care îl înjură pe „artist” mai cu stil decît aș putea eu să o fac. Nu vreau decît să spun că în țările alea pe care le ridică el în slăvi pentru că dublează filmele de ani întregi există o realitate tristă. Oamenii ăștia, spre exemplu francezii, sînt complet inepți cînd vine vorba de limbi străine. E suficient să dau un exemplu (care, dată fiind starea de fapte, nu este nici măcar anecdotic): din peste 300 de studenți francezi în primul an de licență care au dat un test de nivel de engleză, doar 2 (printre care și eu) au avut un nivel avansat, unde nivelele astea sînt cele 6 standard cînd vine vorba de limbi: A1, A2, B1, B2, C1, C2, unde A1 înseamnă slab și C2 înseamnă foarte bine.

Adică nu ajunge, băi parlamentar oligofren, să „studiezi” engleza în școală două ore pe săptămînă, că asta fac și francezii și nu sînt în stare cînd ajung în facultate nici să citească numere mai mari de 20 fără să se bîlbîie juma' de minut. O limbă pe care o studiezi trebuie citită și auzită, dacă nu și vorbită în mod curent și constant.

Ce-ți mai e și cu luxul ăsta...

...Ca un om cuminte, nu am mai stat să pierd vremea aiurea să scriu chestii pe blog – m-am ocupat (și mă ocup!) de facultate, și și-așa parcă simt că aș avea nevoie de mai mult timp. Așadar, dacă m-am apucat acum să scriu ceva... e pentru că sînt foarte, foarte enervată de ceva anume. Normal.

Supărarea mea a început de mai demult, de cînd mi s-a stricat un stilou care îmi plăcea foarte mult și cu care am scris din liceu încoace. S-a stricat în așa fel încît nu mai putea fi reparat, adică s-a rupt chestia care împinge bila cartușului. (L-am aruncat fără să fi avut inspirația să încerc să-i detașez penița. În fine.) De atunci caut un înlocuitor și oferta pe care o găsesc prin magazine mă decepționează. Practic am trei stilouri acum, dar nici unul nu este așa cum mi-aș dori.

Zeul meu, zeul tău

Imagine preluată de aici

Am discutat de curînd cu un amic cu care nu mai avusesem un schimb de idei cam de multicel. A existat o perioadă în care vorbeam foarte des, după care eu am dispărut din contextul în care l-am cunoscut și nu am mai apucat decît să ne salutăm din cînd în cînd, și atunci pe fugă. După cîteva platitudini epice (în sensul de ce a mai făcut fiecare și unde se află actualmente în realizarea planurilor pe care fiecare ni le enunțaserăm acum niște ani), am intrat și în subiecte mai interesante, însă cu un tact... englezesc. Tatonam amîndoi terenul, interlocutorul în cauză fiind un ins nu neapărat rezervat și politicos, ci avînd o empatie înnăscută care îl împiedică să își mitralieze partenerul de discuție cu punctul lui de vedere exprimat axiomatic și implacabil.

Am ajuns să vorbim un pic despre religie, subiect care știam că îl amuză și îl și nedumerește într-o oarecare măsură. Așadar ne investigam reciproc poziția curentă vizavi de acest fenomen, corelînd-o cu cea pe care știam că o deținea fiecare dintre noi acum ceva timp. (Și să mai zici că nu poți învăța nimic despre tine văzîndu-te prin ochii altora.) Cu această ocazie, mi-am dat seama că mi-am ajustat și eu atitudinea – de unde acum cîțiva ani luam credința și practicanții ei în zeflemea, point terminé, acum sînt din ce în ce mai contrariată: nu o mai pot privi decît drept maladie mentală dobîndită – inoculată de contextul sociocultural al individului, mai precis.

Studii superioare. Paradoxuri

A fost o vreme cînd studiile superioare nu erau o continuare implicită (the way to go – ar zice generația romgleză) a liceului; nu erau nici măcar o alegere curentă, pentru că nu prea își puneau oamenii problema de a opta: erau niște timpuri cînd nu oricine putea merge la facultate și cînd nici nu era musai nevoie de așa ceva, căci liceul sau școlile de meserii îți permiteau să trăiești decent și să ții și o familie.

Tehnologia a dus la industrializarea treptată a unor domenii, iar oamenii al căror loc de muncă a fost luat de mașini au fost siliți să se reprofileze. Oricine cunoaște prin bloc un nea Gică-Repară-Tot. Însă acești meseriași liber-profesioniști (cu metode învechite și cu o vedere care îi lasă din ce în ce) încep să nu mai fie chemați decît în lipsă de alternative. Peste 10-20 de ani, nu va mai fi nici un nea Gică. Vom avea în schimb puzderie de juni diplomați care „sînt degeaba”, vorba unui amic, pentru că nici pregătiți pentru rigoarea cerută de anumite posturi nu-s, și nici nu și-au petrecut timpul într-un mod mai util, făcînd ceva care să îi intereseze și care să le ofere o deschidere practică înspre meseria pe care și-o doresc – dacă pentru ei anii de lustruit scaunele amfiteatrelor au fost o corvoadă.

Pe unde (mai) dă chix sistemul românesc de învățămînt

Acum ceva timp rememoram în silă cîteva episoade triste din studenția mea în România (în partea intitulată «Varianta mioritică»). Însă acolo făcusem doar o enumerare anecdotică, fără să analizez propriu-zis vreun fenomen. Și de fapt nu am nici acum pretenția de a face vreo investigație exhaustivă. Doar țin să semnalez o tristețe problemă de fond. În linii generale, aș identifica trei fațete ale acestei situații.

Prin amfiteatre

Am văzut destule. Și cu destui profi. Și voi mai vedea încă cîțiva ani de acum înainte, că Informatica am terminat-o, dar acum m-am apucat de Biologie și-s de-abia anul I. E adevărat că locurile mari și largi sînt o scenă adecvată studiilor social-psihologice empirice... e valabil și pentru străzi, și pentru amfiteatre – printre altele. Și e mult mai spectaculos decît ce vezi într-o sală normală, cînd nu ai de-a face decît cu una, maxim două grupe.

M-a distrat dintotdeauna să studiez comportamentul turmei de elevi/studenți, adunați undeva ca să – chipurile – se mai lumineze. Spre deosebire de elevi, pe studenți nu îi obligă nimeni nici măcar să devină studenți, darămite să mai și participe la un curs care, judecînd după zumzete, nu prea le suscită interesul.