Pe unde (mai) dă chix sistemul românesc de învățămînt

Acum ceva timp rememoram în silă cîteva episoade triste din studenția mea în România (în partea intitulată «Varianta mioritică»). Însă acolo făcusem doar o enumerare anecdotică, fără să analizez propriu-zis vreun fenomen. Și de fapt nu am nici acum pretenția de a face vreo investigație exhaustivă. Doar țin să semnalez o tristețe problemă de fond. În linii generale, aș identifica trei fațete ale acestei situații.

Automatisme verbale (III): Fatalitatea

Am atacat automatismul „Ferească Sfîntul”/„Să dea Dumnezeu”/„Doamne-ajută” nu atît pentru faptul în sine de a fi un clișeu verbal, cît pentru implicațiile semantice: vorbitorul, nici mai mult, nici mai puțin, aruncă bagajul decizional în brațele zeității, se așează de-o parte, își pune brațele-n sîn și așteaptă ca hotărîrea să fie luată pentru el.

Astfel, tot ce se întîmplă este musai „cu voia lui Dumnezeu” și mai ales „cum o vrea Dumnezeu”, iar implicarea activă a omului nostru întru realizarea unui lucru pe care, aparent, îl dorește, este încurajarea de majoretă „să dea Domnul”; analog, implicarea lui activă întru împiedicarea realizării unui eveniment indezirabil este încurajarea de majoretă „ferească Dumnezeu”.

Automatisme verbale (II): Ferească/Să dea [zeul]

Pentru că tot vorbeam de automatismele verbale care apar deplasate cînd sînt scoase din contextul religios, trebuie să merg mai departe și să mă leg de cele de-a dreptul jenante. Rețeta garantată de discreditare pentru cineva cu funcție publică sau pentru un intelectual este să folosească construcții la modul conjunctiv prin care să invoce o zeitate pentru a se deculpabiliza, pentru a transfera dificultatea pe umerii zînului și, eventual, pentru a masca propria nepricepere și iresponsabilitate.

Construcțiile cu pricina sînt variațiuni pe tema păzească sau ferească sau să dea Domnul sau (bunul) Dumnezeu sau Sfîntul sau Cel de Sus, iar vorbirea zilnică este atît de ticsită de ele încît vorbitorul nativ de limbă română s-a desensibilizat și, ca atare, nu mai este capabil să privească implicațiile semantice (de sens) ale acestor invocații.

Automatisme verbale (I): Păcatul

Mă gîndeam la modul în care un automatism verbal îți poate influența perspectiva asupra lucrurilor pe care le pui în discuție, fără ca tu ca vorbitor să îți dai neapărat seama de acest lucru.

Este de remarcat felul în care cei de altă nație își aleg cuvintele (din limba maternă) pentru a își exprima dezamăgirea sau dezaprobarea. Nu mă voi referi decît la franceză și la engleză, pentru că nu cunosc alte limbi. În timp ce francezii au formularea neutră «Il est/C'est dommage (que)», englezii au o abordare mai sensibilizantă prin folosirea lui «It is a shame (to/that)».

Internetul și retorica urii

Deunăzi participam la un schimb de idei, cînd mi s-a reproșat că dacă nu mă implic activ în a blama niște lucruri care finalmente sînt dăunătoare înseamnă că îmi lipsește responsabilitatea civică. Ce m-a deranjat a fost îndrumarea cum că aș avea obligația morală de a face front comun cu neoactiviștii internautici al căror arsenal îl constituie, în linii generale, retorica urii.

Scrisoarea către FMI

Aud că a fost aprobată astăzi scrisoarea de intenție către FMI. Pe lîngă toate bucuriile care îi așteaptă pe români... zice-se pînă la sfîrșitul anului 2010, poate mai aflați și niște lucruri noi. Nu am stat să caut textul propriu-zis al documentului, dar am găsit un rezumat pe saitul Ziarului Financiar.

Uite criza! Nu e criza!...

După ani de zile de politici falimentare și de jeguri cu labele afundate pîn' la cot în banii publici, acum că ne-a ajuns cuțitul la os, s-au decis și guvernanții să facă... ceva. Măsuri anti-criză? Ei, aș! „Dacă n-avem bani, hai să tăiem din ce le dăm și să mărim taxele” e o soluție care nici nu carbonizează neuronul, dar nici redresare economică nu aduce – asta în cazul ideal în care deficitul bugetar ar fi redus pînă la limita pe care și-au propus-o, dar fără stimularea creșterii produsului intern brut, desigur.

Lăsînd la o parte isteria din ultimele zile – care va continua probabil săptămîna viitoare prin ieșirea a 40000 de sindicaliști în Piața Victoriei – e interesant de urmărit cum se prezintă niște „fapte diverse”.

Cristo-fascismul autohton

Mi-am luat în iarnă un concediu mai lung și după trei săptămîni de absență n-am avut nici un chef să mă pun „în temă” în legătură cu ce se mai întîmplă (nici în țărișoară, dar nici în rest): adică nu mi-am mai citit RSS-urile de multă vreme.

Totuși, unele lucruri nu pot să nu-ți treacă pe la urechi, atît de aberante sînt. Spre exemplu, Liga Scriitorilor a cerut canonizarea lui Eminescu.

Vanghelie, ipocrizia și semitrucul

Se zvonea că ar circula o casetă care îl surprinde pe domnul Geoană, primind 5.000 de euro pentru a îi asigura cuiva un „loc eligibil”, deși persoana respectivă făcea referire la contribuția ei la (o) campanie.

Clipul e fie trucat, fie scos dintr-un context benign, fie adevărat. După mine, ar fi prea stupid dacă ar fi autentic. Ce mă enervează însă e ipocrizia unor indivizi precum domnul Vanghelie.

Emil Boc și lucrurile puse de acord

Domnul Emil Boc exprimă necesitatea formării unei majorități parlamentare. Pînă una-alta, reușește fără să se ostenească prea mult să stîlcească limba română.

Varujan Pambuccian și varianta analizată-omisă

Cred că e cazul să creez o nouă categorie – „Logica: lipsă”!

Mostra de azi: o declarație făcută de Varujan Pambuccian, lider al grupului parlamentar al minorităților naționale din România.

Adrian Năstase și eschivarea

Menționînd, din nou, faptul că nu se exclude posibilitatea existenței unor jurnaliști cam certați cu transcrierea corectă a declarațiilor, ne îndreptăm acum atenția asupra domnului Adrian Năstase și a considerațiilor sale în legătură cu familia, căsătoriile, divorțurile ș.a.

Traian Băsescu și nevoia (care este)

Fie i-a scăpat domnului Băsescu un porumbel, fie știriștii de la Mediafax.ro citează incorect, strecurînd și cîte o greșeală printre declarații.

Gheorghe Funar și tribalismele

Se pare că Traian Băsescu ar fi cîștigat alegerile prezidențiale. La o diferență foarte mică. Atît de mică, de altfel, încît perdanții ar fi chiar prostănaci dacă nu ar încerca tot ceea ce este românește posibil pentru a contesta rezultatele.

Acest lucru înseamnă ca, implicit, tabăra cîștigătoare să fie acuzată de fraudă. Nu am nimic de obiectat decît atunci cînd vine vorba de astfel de primitivisme religioase.

Jurnalismul mioritic

Sau „despre proprietatea termenilor”, ceva întîlnit destul de rar prin presa autohtonă. (Nu urmăresc ce se întîmplă prin radio și televiziune.)

Un exemplu de exprimare stupidă ni-l dă Mediafax atunci cînd se referă la rezultatele finale nevalidate la momentul „țî” de către Biroul Electoral Central, rezultate pe care însă le denumește «rezultate finale provizorii».

O revoluție degeaba

Alegeri. Rahat. La 20 de ani după revoluție, constatăm că a fost degeaba. Să ai de „ales” între Băsescu și Geoană. Pfuah.

Pseudo-traducerile

Uneori se întîmplă să faci cîte un gest neinspirat, cum ar fi să citești ce scrie pe ambalajul unui aliment. Să luăm exemplul acestor excelente batoane cu cereale, fabricate în Macedonia:

Candidații agramați

Adică ăi' de se vor fruntea națiunii pentru următorii cinci ani.

Bunăoară, nestimabilul domn Mircea Geoană:

Dotările medicale

Sper că „dotările medicale” includ și mărunțișurile. Nu de alta, dar nu îmi stă bine să fac confuzii de termeni.

Din cînd în cînd se mai întîmplă să ai o urgență medicală. De obicei, ești cusut la loc și lăsat într-o stare stabilizată. De foarte multe ori, trebuie să mai urmezi cîte un tratament.

Ce ne mai enervează azi: Academia Română

Convingerea mea este că eșecul unei culturi, pe lîngă niște semne evidente, poate fi măsurat și prin tot felul de alți „indicatori”, cum ar fi numărul personalităților care devin „academicieni post-mortem.

Inițiativa din 2009 a Academiei Române este să-i învestească pe Eugène Ionesco și pe Emil Cioran în poziția de membri – post-mortem.