O abordare greșită

E tot legat de facultăți, învățămînt ș. cl. Acum, că am terminat cu sesiunea, încep să iau o distanță critică față de ce am mai văzut semestrul ăsta, să încerc fac un oarecare bilanț. Cu ocazia asta am reușit să îmi explic de ce una dintre diferențele izbitoare între sistemul universitar românesc și cel francez mi s-a părut de la bun început… izbitoare.

Studii superioare. Paradoxuri

A fost o vreme cînd studiile superioare nu erau o continuare implicită (the way to go – ar zice generația romgleză) a liceului; nu erau nici măcar o alegere curentă, pentru că nu prea își puneau oamenii problema de a opta: erau niște timpuri cînd nu oricine putea merge la facultate și cînd nici nu era musai nevoie de așa ceva, căci liceul sau școlile de meserii îți permiteau să trăiești decent și să ții și o familie.

Tehnologia a dus la industrializarea treptată a unor domenii, iar oamenii al căror loc de muncă a fost luat de mașini au fost siliți să se reprofileze. Oricine cunoaște prin bloc un nea Gică-Repară-Tot. Însă acești meseriași liber-profesioniști (cu metode învechite și cu o vedere care îi lasă din ce în ce) încep să nu mai fie chemați decît în lipsă de alternative. Peste 10-20 de ani, nu va mai fi nici un nea Gică. Vom avea în schimb puzderie de juni diplomați care „sînt degeaba”, vorba unui amic, pentru că nici pregătiți pentru rigoarea cerută de anumite posturi nu-s, și nici nu și-au petrecut timpul într-un mod mai util, făcînd ceva care să îi intereseze și care să le ofere o deschidere practică înspre meseria pe care și-o doresc – dacă pentru ei anii de lustruit scaunele amfiteatrelor au fost o corvoadă.

Pe unde (mai) dă chix sistemul românesc de învățămînt

Acum ceva timp rememoram în silă cîteva episoade triste din studenția mea în România (în partea intitulată «Varianta mioritică»). Însă acolo făcusem doar o enumerare anecdotică, fără să analizez propriu-zis vreun fenomen. Și de fapt nu am nici acum pretenția de a face vreo investigație exhaustivă. Doar țin să semnalez o tristețe problemă de fond. În linii generale, aș identifica trei fațete ale acestei situații.

Mărunțișuri care mă seacă (III)

Subiectul de azi: „Despre cum să frîngi spirite în sistemul educațional”

Introducerea nu are de ce să fie lungă. E foarte simplu; dacă tu (ca profesor) îți propui să tai elanul studentului, nu e nevoie decît să aplici una dintre cele două metode: fie să îi inculci ideea că e prost făcut grămadă în raport cu tine și că așa va sta treaba mereu, fie – și aici e nevoie de ceva mai multă finețe machiavelică – să îl determini să realizeze că tot ce a încercat el să pătrundă e inutil într-un context formal pe care tu îl stabilești – examenul.

Pornind de la niște cazuri particulare, aș face inducția că prima „metodă” este folosită cu bună știință, în timp ce în cazul celei de a doua e foarte probabil să nu se pună problema „fineței machiavelice”, întrucît este din păcate o treabă neintenționată.

Ca să nu mă mai lungesc, trec la cele două studii de caz.