Zeul meu, zeul tău

Imagine preluată de aici

Am discutat de curînd cu un amic cu care nu mai avusesem un schimb de idei cam de multicel. A existat o perioadă în care vorbeam foarte des, după care eu am dispărut din contextul în care l-am cunoscut și nu am mai apucat decît să ne salutăm din cînd în cînd, și atunci pe fugă. După cîteva platitudini epice (în sensul de ce a mai făcut fiecare și unde se află actualmente în realizarea planurilor pe care fiecare ni le enunțaserăm acum niște ani), am intrat și în subiecte mai interesante, însă cu un tact... englezesc. Tatonam amîndoi terenul, interlocutorul în cauză fiind un ins nu neapărat rezervat și politicos, ci avînd o empatie înnăscută care îl împiedică să își mitralieze partenerul de discuție cu punctul lui de vedere exprimat axiomatic și implacabil.

Am ajuns să vorbim un pic despre religie, subiect care știam că îl amuză și îl și nedumerește într-o oarecare măsură. Așadar ne investigam reciproc poziția curentă vizavi de acest fenomen, corelînd-o cu cea pe care știam că o deținea fiecare dintre noi acum ceva timp. (Și să mai zici că nu poți învăța nimic despre tine văzîndu-te prin ochii altora.) Cu această ocazie, mi-am dat seama că mi-am ajustat și eu atitudinea – de unde acum cîțiva ani luam credința și practicanții ei în zeflemea, point terminé, acum sînt din ce în ce mai contrariată: nu o mai pot privi decît drept maladie mentală dobîndită – inoculată de contextul sociocultural al individului, mai precis.

Pe unde (mai) dă chix sistemul românesc de învățămînt

Acum ceva timp rememoram în silă cîteva episoade triste din studenția mea în România (în partea intitulată «Varianta mioritică»). Însă acolo făcusem doar o enumerare anecdotică, fără să analizez propriu-zis vreun fenomen. Și de fapt nu am nici acum pretenția de a face vreo investigație exhaustivă. Doar țin să semnalez o tristețe problemă de fond. În linii generale, aș identifica trei fațete ale acestei situații.

Conspirația becurilor

Secolul XXI se anunță... promițător. Trendul care se prefigurează încă de la sfîrșitul anilor '90 este că apar tot felul de instanțe care dictează ce și cum să se facă pe lumea asta: de la cultivarea și comercializarea legumelor și fructelor cu un gust atîta de asemănător cu al celofanului de te și miri cum de se poate să obții o roșie atît de proastă, la numărul deranjant de mare de producători industriali francezi de produse lactate în care nu mai bagă decît lapte pasteurizat (rezultatul fiind de obicei o brînză fadă, de care mai bine te-ai lipsi), la controlul pasagerilor pe unele aeroporturi americane dotate cu aparate care „văd” prin haine și avînd un operator uman în spatele lor, la obligativitatea unor localități (state?) europene de a instala alarme anti-fum în apartamente și în case pentru ca securitatea socială să se prindă dacă fumezi, caz în care să te suprataxeze pentru orice rahat de serviciu, și tot așa.

Una dintre aceste ultime măsuri este interzicerea producerii de becuri cu incandescență de 100 și, pare-mi-se, chiar și de 75 de wați. Desigur, această inițiativă se vrea a servi unui scop nobil – protejarea mediului înconjurător. Pesemne că interzicerea producerii electrocasnicelor a căror clasă energetică nu ar fi „A” ar fi ruinat niște industrii, așa că au fost atacate... amărîtele de becuri.

Și asta în ce context? Păi este evident, în contextul în care se ține morțiș ca becurile economice să cîștige teren, în timp ce alte alternative de iluminat se reduc la leduri (hai să fim serioși...) sau la lămpile cu halogen. Care becuri halogen, pentru cine nu știe, consumă al dracului de mult: un lampadar dintr-acela de doi metri, cu intensitate luminoasă reglabilă, funcționează cu un astfel de bec de putere de nici mai mult, nici mai puțin de 500 de wați!

Clar, conspirație a industriilor și a guvernelor...!

Tot au un avantaj lămpile astea cu halogen: degajă mai multă căldură decît becurile cu incandescență, deci sînt mai eficiente (în România și în alte țări năpăstuite de tot felul de zburătoare nocturne enervante) la prăjitul de insecte și de fluturi. (Atenție, totuși, la pisici curioase care se furișează pe birou, inspectînd becul lămpii de la o distanță de doi milimetri și mijind ochii ai căror pupile ajung să aibă grosimea unui fir de ață, de te și miri cum de nu orbește biata mîță.)

Lăsînd gluma la o parte, țin să le urez deștepților care au stat la baza acestei decizii, cu toată sinceritatea de care sînt eu capabilă, să chiorască cît mai repede și să se trezească după ce-or crăpa că iadul există, că sînt azvîrliți acolo și că sînt puși pentru veșnicie să împletească cordeluțe din păr de cal la lumina becurilor de 40 W. (Evident, iadul ăsta al lor nu dispune nici de lumînări, nici de oftalmologi.)

Mărunțișuri care mă seacă (III)

Subiectul de azi: „Despre cum să frîngi spirite în sistemul educațional”

Introducerea nu are de ce să fie lungă. E foarte simplu; dacă tu (ca profesor) îți propui să tai elanul studentului, nu e nevoie decît să aplici una dintre cele două metode: fie să îi inculci ideea că e prost făcut grămadă în raport cu tine și că așa va sta treaba mereu, fie – și aici e nevoie de ceva mai multă finețe machiavelică – să îl determini să realizeze că tot ce a încercat el să pătrundă e inutil într-un context formal pe care tu îl stabilești – examenul.

Pornind de la niște cazuri particulare, aș face inducția că prima „metodă” este folosită cu bună știință, în timp ce în cazul celei de a doua e foarte probabil să nu se pună problema „fineței machiavelice”, întrucît este din păcate o treabă neintenționată.

Ca să nu mă mai lungesc, trec la cele două studii de caz.

Mărunțișuri care mă seacă (II)

Trebuie că îi foarte mișto, extrem de plin de sens să fii prof, să vezi un amfiteatru plin-ochi înarmat pînă în dinți cu ustensile de scris și curiozitate, dispus să capteze toate firfirelele de informație pe care, în imensa-ți generozitate, binevoiești să le oferi din prestigiosu-ți izvor de cunoaștere și să citești cu mulțumire expresiile de revelație de pe fețele studenților. Doar că nenea ăsta pe care îl am eu în vedere aici nu e așa, ci e, dimpotrivă, de-a dreptul acru, nepopular și mereu ursuz: pare că nici măcar nu îi face plăcere să predea ceva din aria lui de specialitate.

Mai trîntești cîteva tente personale (o coafură fistichie pe care ai dat vreo 50 de euro, niște tricouri pe care le regăsești mai des pe generația emo-house și niște blugi mulați pe fund) și începe deja să devină amuzantă descrierea. Problema nu e nici pe departe asta, ci tipul de prof-care-se-cocoață-singur-pe-culmile-grandomane-ale-unei-superiorități-închipuite, pozînd-în-ăla-care-cere-respect-fără-să-îl-inspire (a se vedea paragraful de mai jos).

Cînd vii, nene, la primul curs și spui așa, cu un plictis studiat, că tu nu faci ca alții și deci nu dai bibliografie, pentru că nu vrei să conduci studențimea pe calea greșită de a răsfoi n-șpe cărți de statut mult prea elevat pentru capacitatea ei de înțelegere, chestie care indubitabil s-ar solda cu o mare confuzie în aburul neuronal popular, că, vezi dom'le, nu s-ar mai ști ce și cît din informație să fie filtrată și nici măcar cum să fie filtrată... ca apoi să distribui un suport de curs pe care să scrii fără nici un fel de greață „Structure des macromolécules biologiques. Éléments de cours – Cours de [Numele Domniei-Mele]”, în care să nu dai nici o referință, nici măcar pentru imaginile pe care le-ai copiat din alte cărți, cînd 80% din „curs” e de fapt constituit din planșele sintetice (în care doar textul este editat) de final de capitole din „Essentials of Cell Biology” (un fel de rezumat la „biblia” biologiei celulare, de aceiași Alberts, Bray et al.), chestie care, vezi bine, deja fusese tradusă în franceză, dar pe care tu te amuzi să o traduci de unul singur, exersîndu-ți competențele într-ale limbii lui Shakespeare și făcînd în același timp un exercițiu de redactare în limba maternă, da' mai omițînd ici și colo niscai cuvințele și mai presărînd și cîte un dezacord, că altfel nu se prindea studentă-ta asta de față de porcărelele pe care le-ai făcut matale – ei bine, asta e ceea ce aș denumi eu abominabilul academic.

NB – Nimic complicat: poliloghia asta veninoasă nu ar fi existat dacă individul acesta (pe care sper să nu îl mai văd decît două ore în viața asta, la examenul final, pentru că partea lui de curs s-a încheiat) ar fi avut gentilețea de a nu face un semiplagiat, adică dacă ar fi fost într-atît de simțitor încît să indice măcar sursa imaginilor.

Mărunțișuri care mă seacă (I)

Să critici prea mult și prea des nu e bine, că prea cauți nod în papură. Să taci și să nu zici nimic iar nu e bine, că ești tălîmb(ă). Așa. Încheiat preambulul.

Din seria mărunțișurilor care mă seacă aș nota, pentru astăzi, o minunată plimbare nedorită cale de v'o 45 de minute de la facultate pînă acasă, din vale în sus (că, deh, campusul e într-o mare vale), pe ploaie torențială și pe frig, pen' că nici un autobuz nu mai circulă cîteva zile în și din Les Ulis, pen' că niște indivizi retardați și – în mod inexplicabil – în stare de libertate s-au gîndit să pună și ei de-un foc, două, și să incendieze niște autobuze. Așa, că-s ei supărați pe lume și pe viață.

Vive la France! (...mai puțin oligofrenii și ăia de i-au adus pe lumea asta, și mai cu seamă ăia care susțin sus și tare că e un mare spanac o mare re-a-li-za-re umană să torni un plod.)