O închipuire a iadului

Într-un roman scurt care, de altfel, nu se remarcă prin nimic deosebit – cu excepția pretextului epic în sine, care este original, creînd un context fluid și în permanentă schimbare, dar care altminteri nu îmi pare a suplini o scriitură pe care o găsesc cam fără substanță, John Brunner pune în gura unuia dintre personajele acestui roman, The tides of time, următoarea cugetare (prin care a reușit să-mi smulgă un sănătos hohot de rîs):

"If there is a hell, perhaps it consists in living up to all one's promises."

Márquez despre Mozart

For years I did not listen to Mozart after I was assaulted by the perverse idea that Mozart does not exist, because when he is good he is Beethoven and when he is bad he is Haydn.

Gabriel García Márquez – Living to tell the tale (tradusă la noi ca „A trăi pentru a-ți povesti viața”, editura Rao; apropo, e o traducere foarte frumoasă; o recomand cu încredere)

Banc

Trei studenți așteptau să intre în examen. Erau ascultați unul cîte unul. Primul intră ăl' „mediu” (nu era nici prost să dea în gropi, dar nici foarte pregătit). Trec cinci minute, zece, în fine iese ăsta, iar ceilalți doi îl întreabă cum a fost.

— Păi cum să fie... m-am descurcat, a fost ca o discuție între profesor și student.

Intră apoi studentul inteligent. Trec cinci minute, trec zece, iese în fine și ăsta și ceilalți doi îl întreabă cum a decurs examenul.

— Bine, a fost în regulă... a fost ca o discuție de la profesor la profesor.

Intră și al treilea, ăl' mai nătîng. Stă și el cinci minute, zece și cînd iese îl întreabă ceilalți cum fu.

— Păi bine, a fost ca o discuție de la preot la preot.

— Cum adică, bă?

— Adică el mă întreba nu-știu-ce, eu mă uitam ca trăsnit la el și-mi făceam cruce... și dup'-aia mai răspundeam la cîte ceva, la care profu' se uita la mine ca trăsnit și-și făcea el cruce.

Mărunțișuri care mă seacă (I)

Să critici prea mult și prea des nu e bine, că prea cauți nod în papură. Să taci și să nu zici nimic iar nu e bine, că ești tălîmb(ă). Așa. Încheiat preambulul.

Din seria mărunțișurilor care mă seacă aș nota, pentru astăzi, o minunată plimbare nedorită cale de v'o 45 de minute de la facultate pînă acasă, din vale în sus (că, deh, campusul e într-o mare vale), pe ploaie torențială și pe frig, pen' că nici un autobuz nu mai circulă cîteva zile în și din Les Ulis, pen' că niște indivizi retardați și – în mod inexplicabil – în stare de libertate s-au gîndit să pună și ei de-un foc, două, și să incendieze niște autobuze. Așa, că-s ei supărați pe lume și pe viață.

Vive la France! (...mai puțin oligofrenii și ăia de i-au adus pe lumea asta, și mai cu seamă ăia care susțin sus și tare că e un mare spanac o mare re-a-li-za-re umană să torni un plod.)

Despre (ne)sinceritatea intelectuală

Dai dovadă de o imensă nesinceritate intelectuală atunci cînd crezi în ceva pentru că te gîndești că ar putea fi util, în loc să crezi în ceva pentru că ești convins că acel lucru este adevărat. Asta au spus-o mulți, Bertrand Russell numărîndu-se printre ei. Iată un scurt clip în care își prezintă poziția vizavi de credință:

Goana după sens

Unul dintre cîinii folosiți de Pavlov (Muzeul Pavlov, Sankt Petersburg) ^[1]

Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, Ivan Pavlov (1849-1936) a observat că, la vederea laborantului care le dădea de obicei să mănînce, cîinii pe care studia fiziologia digestiei începeau să saliveze. Această constatare i-a dat ideea de a acționa un stimul sonor (un clopoțel) înainte de hrănirea cîinilor. După cîteva repetiții, animalele au început să saliveze doar la auzul clopoțelului. Cu alte cuvinte, a avut loc condiționarea clasică prin dezvoltarea unui răspuns condiționat.^[1]

Afghanistanul de ieri

Am dat astăzi peste un articol care m-a surprins. Este drept că nu am investigat pînă acum situația socio-culturală a Afghanistanului, însă nici nu bănuiam măcar că în alte vremuri lucrurile nu erau precum astăzi. Autorul articolului, Mohammad Qayoumi, a crescut în Kabul (capitala Afghanistanului) în anii '50 și '60. În 1968 a plecat cu o bursă în Beirut și apoi a ajuns în Statele Unite. Își amintește de un alt fel de Afghanistan decît cel cu care sîntem obișnuiți din mass-media. A regăsit o carte veche cu Afghanistanul în imagini, din care a reprodus cîteva fotografii surprinzătoare. Am preluat și eu cîteva.

Afghanistanul de ieri: Magazin de discuri
În Afghanistanul anilor '50-'60, discurile stăine, posturile de radio și cinematografele aduceau ceva din deschiderea și ritmul societăților vestice printre afghani. Astăzi, aceste lucruri fie nu mai există, fie sînt un lux

Pisica

Motanul meu se cheamă... Pisica. Răspunde surprinzător de bine la auzul consoanei fricative alveolare surde s, pronunțată lung și încadrată între două i-uri ascuțite. În fine, nu numele e important, ci musiu motanul în cauză. Urmează niște poze cu dumnealui. Mi-am permis niște interpretări pisicologice ale ipostazelor în care l-am surprins. O singură precizare: pentru ca pozele să aibă sens, trebuie să se înțeleagă foarte clar faptul că pasiunea mîțului ăstuia e să se bage în seamă.

Masă? Care masă?

«Rrromânia pitorească...»

De la o vreme încoace, saitul domnului George Pruteanu este indisponibil, pentru că cei care îl găzduiau au decis că dacă nu mai e nimeni care să se ocupe de plăți, lucrul normal de făcut e să îl suspende (saitul, nu domeniul; domeniul este în regulă dinspre partea celor de la ROTLD). După mine, uneori este nevoie de o viziune cu o cuprindere ceva mai largă, de o viziune ceva mai generoasă și care să nu se împiedice în funcționărașul autist care zice „Păi da' dacă n-a plătit nimeni, noi ce să facem? Nu se poate, dom'le, că ieșim în pierdere”!

Totuși, Wayback Machine – un soi de arhivator al Internetului – mai păstrează cîteva bucăți din saitul domnului Pruteanu. Am recuperat pentru moment o pagină care figura în secțiunea de umor – „Rrromânia pitorească...?”:

Bizarerii creștine (Dansul satanic)

Mi-am vizitat astăzi o fostă profesoară; o ființă foarte interesantă cu multe lucruri de spus și care mai are din cînd în cînd și idei mai crețe. Una dintre ele este să urmărești o emisiune sau un reportaj tăind sonorul, pentru că dacă resursele analitico-critice nu îți mai sînt acaparate de discurs, poți prinde niște particularități non-verbale care altfel poate că ți-ar fi scăpat.

Experimentul acesta trebuie că e haios, în schimb există situații în care gesturile se revarsă cu o intensitate grotescă și se găsesc, desigur, destui... glumeți plini de idei care să pună acest lucru în evidență.

Simțul umorului

Tot legat de ziua în care toată lumea îl desenează pe Mahomed (Everybody draw Muhammad day): un desenator celebru din Africa de Sud a avut cutezanța de a publica într-un ziar local, Mail & Guardian, o caricatură care îl înfățișează pe profetul Mahomed într-o postură haioasă.

Marșul diversității 2010

Am fost ocupată cu examenele și aproape că nu am aflat ce se mai întîmplă prin jur. În perioada 17-22 mai 2010 se desfășoară la București Gay Fest, azi (22 mai) fiind programat marșul diversității.

Stop homofobiei!

Pestriț și vesel (engl. „gay”)

«Zotehnia» față cu reacțiunea

Protestul de ieri din Piața Victoriei, la care au venit (tot n-am înțeles bine cîte) zeci de mii de sindicaliști, s-a lăsat cu niște reportaje și cu niscai articole; nu cred că va putea produce altceva, adică vreo treabă concretă. În schimb, s-a lăsat și cu o galerie foto pe saitul Mediafax.

Interzis nu-nseamnă imposibil

După cum spunea bunicul meu – odihnească-se-n pace –, „interzis nu înseamnă imposibil”. Se aplică în toate domeniile și e bine să iei în calcul acest aspect al interdicției. Ca să ilustrez ideea, iacă o poză.

Everybody draw Muhammad day

Sau ziua în care toată lumea îl desenează pe Mahomed. Mișcarea generală e pe Facebook, dar eu nu am cont, așa că îmi pun aici „opera”.

Diacritice românești - de unde provine eroarea cu sedilele

ISTORIC

Există ceea ce se cheamă o Organizație Internațională pentru Standardizare - „International Organization for Standardization” sau, pe scurt, ISO. Gigeii ăștia standardizează cam tot ce se poate, și asta pe bună dreptate; altfel ar fi un haos absolut. Un comitet aparte al ISO se ocupă numai de standardizări și probleme din domeniul IT, și anume ISO/IEC JTC1.

Diacritice românești - virgule sau sedile?

Diacriticele sînt glife adăugate unor litere.

În timp ce „ă”, „î” și „â” nu comportă vreo problemă (deși nu rar mi-a fost dat să văd „ã” în loc de „ă”...), o găselniță actuală o constituie damblaua unora de a folosi sedile sub „s” și „t” în loc de virgule.

Hai să ne înțelegem. „ș/Ș” și „ț/Ț” folosesc diacritice virgule, în comparație cu „ş/Ş” și „ţ/Ţ”, care folosesc diacritice sedile. Un pic mai clar: în imaginea alăturată, primul rînd e cu diacritice virgule, iar al doilea e cu sedile.

Sedila este folosită de multe limbi, două exemple notabile fiind „ç”-ul din franceză și „ş”-ul din turcă.

Totuși, limba română NU folosește sedile sub „s” și „t”.

Ce nu este în regulă

Ce nu este în regulă... cu limba română? Multe lucruri nu sînt în regulă. Mă refer la mai multe aspecte aici.

Luînd-o oarecum logic, aș porni de la „origini”, adică de la cei care se ocupă de actele normative, documentele de referință care stabilesc modul în care cei peste douăzeci de milioane de locuitori ai țării (măcar ei...) ar trebui să își vorbească și să își scrie limba. De multe ori, aceste persoane nu sînt... competente. Sau sînt, dar printr-o combinație nefericită de factori se ajunge la luarea unor decizii incorecte.

Despre

Cîteva cuvinte despre acest blog? O introducere? Simplu: transcrierea unor gînduri care traversează și indignează mintea unei vorbitoare native de limba română.

Nu am vreo pregătire în domeniu (dimpotrivă, am o formare mai degrabă tehnică) – desigur, nepunînd la socoteală doi părinți filologi și biblioteca generoasă pe lîngă și în care am crescut –, doar un dram de „bun-simț lingvistic”... aplicat (?).