Unii ar trebui să se lase de meserie

Zău așa. Ăia care au senzația că fac o treabă foaaarte bună, dar au în realitate rezultate deplorabile, chiar că ar trebui să se lase de „meserie”. Pentru pacea și bunăstarea tuturor.

Spre exemplu, iacă, creierul meu: e un animal interesant, dar cam tălîmb. Pesemne că suferă de vreun afect precum dedublarea personalității (identitate disociativă), pentru că în timpul lui liber se crede o întreagă echipă: de la scenarist la designer, producător și regizor. Domnu' creier face noaptea filme. E prolific. Dar sînt atît de proaste, că (de-aș putea) m-aș lipsi. Din păcate, nu merge. O altă fațetă a personalității sale e comportamentul dictatorial. Mă bagă cu forța într-o sală de cinema și nu numai că mă leagă de scaun și-mi ține ochii deschiși cu forța ca să privesc ecranul... dar m-a băgat și în distribuție, în rol principal.

...E foarte, foarte obositor. Acum vreo două nopți am ajuns la concluzia că nu este deloc improbabil să faci un atac de cord în timpul unui vis.

Așadar, domnule creier-al-meu, geniu pustiu, cu filmele tale interactive cu tot... thumbs down, dude! give me a freaking break!

O închipuire a iadului

Într-un roman scurt care, de altfel, nu se remarcă prin nimic deosebit – cu excepția pretextului epic în sine, care este original, creînd un context fluid și în permanentă schimbare, dar care altminteri nu îmi pare a suplini o scriitură pe care o găsesc cam fără substanță, John Brunner pune în gura unuia dintre personajele acestui roman, The tides of time, următoarea cugetare (prin care a reușit să-mi smulgă un sănătos hohot de rîs):

"If there is a hell, perhaps it consists in living up to all one's promises."

Márquez despre Mozart

For years I did not listen to Mozart after I was assaulted by the perverse idea that Mozart does not exist, because when he is good he is Beethoven and when he is bad he is Haydn.

Gabriel García Márquez – Living to tell the tale (tradusă la noi ca „A trăi pentru a-ți povesti viața”, editura Rao; apropo, e o traducere foarte frumoasă; o recomand cu încredere)

O abordare greșită

E tot legat de facultăți, învățămînt ș. cl. Acum, că am terminat cu sesiunea, încep să iau o distanță critică față de ce am mai văzut semestrul ăsta, să încerc fac un oarecare bilanț. Cu ocazia asta am reușit să îmi explic de ce una dintre diferențele izbitoare între sistemul universitar românesc și cel francez mi s-a părut de la bun început… izbitoare.

Practica dublării filmelor

De-aia nu urmăresc eu știrile, că de fiecare dată cînd o fac găsesc cîte o treabă care mă face să fierb vreo săptămînă. Cum ar fi năzărirea asta care-i veni tembelului de Socaciu, cu dublarea filmelor în limba română pentru păstrarea identității naționale (hă?).

Nu intru în detalii, există alții care îl înjură pe „artist” mai cu stil decît aș putea eu să o fac. Nu vreau decît să spun că în țările alea pe care le ridică el în slăvi pentru că dublează filmele de ani întregi există o realitate tristă. Oamenii ăștia, spre exemplu francezii, sînt complet inepți cînd vine vorba de limbi străine. E suficient să dau un exemplu (care, dată fiind starea de fapte, nu este nici măcar anecdotic): din peste 300 de studenți francezi în primul an de licență care au dat un test de nivel de engleză, doar 2 (printre care și eu) au avut un nivel avansat, unde nivelele astea sînt cele 6 standard cînd vine vorba de limbi: A1, A2, B1, B2, C1, C2, unde A1 înseamnă slab și C2 înseamnă foarte bine.

Adică nu ajunge, băi parlamentar oligofren, să „studiezi” engleza în școală două ore pe săptămînă, că asta fac și francezii și nu sînt în stare cînd ajung în facultate nici să citească numere mai mari de 20 fără să se bîlbîie juma' de minut. O limbă pe care o studiezi trebuie citită și auzită, dacă nu și vorbită în mod curent și constant.

Ce-ți mai e și cu luxul ăsta...

...Ca un om cuminte, nu am mai stat să pierd vremea aiurea să scriu chestii pe blog – m-am ocupat (și mă ocup!) de facultate, și și-așa parcă simt că aș avea nevoie de mai mult timp. Așadar, dacă m-am apucat acum să scriu ceva... e pentru că sînt foarte, foarte enervată de ceva anume. Normal.

Supărarea mea a început de mai demult, de cînd mi s-a stricat un stilou care îmi plăcea foarte mult și cu care am scris din liceu încoace. S-a stricat în așa fel încît nu mai putea fi reparat, adică s-a rupt chestia care împinge bila cartușului. (L-am aruncat fără să fi avut inspirația să încerc să-i detașez penița. În fine.) De atunci caut un înlocuitor și oferta pe care o găsesc prin magazine mă decepționează. Practic am trei stilouri acum, dar nici unul nu este așa cum mi-aș dori.

Zeul meu, zeul tău

Imagine preluată de aici

Am discutat de curînd cu un amic cu care nu mai avusesem un schimb de idei cam de multicel. A existat o perioadă în care vorbeam foarte des, după care eu am dispărut din contextul în care l-am cunoscut și nu am mai apucat decît să ne salutăm din cînd în cînd, și atunci pe fugă. După cîteva platitudini epice (în sensul de ce a mai făcut fiecare și unde se află actualmente în realizarea planurilor pe care fiecare ni le enunțaserăm acum niște ani), am intrat și în subiecte mai interesante, însă cu un tact... englezesc. Tatonam amîndoi terenul, interlocutorul în cauză fiind un ins nu neapărat rezervat și politicos, ci avînd o empatie înnăscută care îl împiedică să își mitralieze partenerul de discuție cu punctul lui de vedere exprimat axiomatic și implacabil.

Am ajuns să vorbim un pic despre religie, subiect care știam că îl amuză și îl și nedumerește într-o oarecare măsură. Așadar ne investigam reciproc poziția curentă vizavi de acest fenomen, corelînd-o cu cea pe care știam că o deținea fiecare dintre noi acum ceva timp. (Și să mai zici că nu poți învăța nimic despre tine văzîndu-te prin ochii altora.) Cu această ocazie, mi-am dat seama că mi-am ajustat și eu atitudinea – de unde acum cîțiva ani luam credința și practicanții ei în zeflemea, point terminé, acum sînt din ce în ce mai contrariată: nu o mai pot privi decît drept maladie mentală dobîndită – inoculată de contextul sociocultural al individului, mai precis.

Studii superioare. Paradoxuri

A fost o vreme cînd studiile superioare nu erau o continuare implicită (the way to go – ar zice generația romgleză) a liceului; nu erau nici măcar o alegere curentă, pentru că nu prea își puneau oamenii problema de a opta: erau niște timpuri cînd nu oricine putea merge la facultate și cînd nici nu era musai nevoie de așa ceva, căci liceul sau școlile de meserii îți permiteau să trăiești decent și să ții și o familie.

Tehnologia a dus la industrializarea treptată a unor domenii, iar oamenii al căror loc de muncă a fost luat de mașini au fost siliți să se reprofileze. Oricine cunoaște prin bloc un nea Gică-Repară-Tot. Însă acești meseriași liber-profesioniști (cu metode învechite și cu o vedere care îi lasă din ce în ce) încep să nu mai fie chemați decît în lipsă de alternative. Peste 10-20 de ani, nu va mai fi nici un nea Gică. Vom avea în schimb puzderie de juni diplomați care „sînt degeaba”, vorba unui amic, pentru că nici pregătiți pentru rigoarea cerută de anumite posturi nu-s, și nici nu și-au petrecut timpul într-un mod mai util, făcînd ceva care să îi intereseze și care să le ofere o deschidere practică înspre meseria pe care și-o doresc – dacă pentru ei anii de lustruit scaunele amfiteatrelor au fost o corvoadă.

Pe unde (mai) dă chix sistemul românesc de învățămînt

Acum ceva timp rememoram în silă cîteva episoade triste din studenția mea în România (în partea intitulată «Varianta mioritică»). Însă acolo făcusem doar o enumerare anecdotică, fără să analizez propriu-zis vreun fenomen. Și de fapt nu am nici acum pretenția de a face vreo investigație exhaustivă. Doar țin să semnalez o tristețe problemă de fond. În linii generale, aș identifica trei fațete ale acestei situații.

Prin amfiteatre

Am văzut destule. Și cu destui profi. Și voi mai vedea încă cîțiva ani de acum înainte, că Informatica am terminat-o, dar acum m-am apucat de Biologie și-s de-abia anul I. E adevărat că locurile mari și largi sînt o scenă adecvată studiilor social-psihologice empirice... e valabil și pentru străzi, și pentru amfiteatre – printre altele. Și e mult mai spectaculos decît ce vezi într-o sală normală, cînd nu ai de-a face decît cu una, maxim două grupe.

M-a distrat dintotdeauna să studiez comportamentul turmei de elevi/studenți, adunați undeva ca să – chipurile – se mai lumineze. Spre deosebire de elevi, pe studenți nu îi obligă nimeni nici măcar să devină studenți, darămite să mai și participe la un curs care, judecînd după zumzete, nu prea le suscită interesul.

Vorbe de duh (III)

Citesc acum o serie – Lumea fluviului de Philip José Farmer – care nu e rea deloc, deși nici fabuloasă nu mi se pare; chiar dacă nu aș avea cu ce alte serii fundamentale de știință și ficțiune să o compar, oricum are niște aspecte de construcție epică pe care nu îmi permit să le critic – nu am vreo pregătire în teoria literară –, dar despre care pot zice că nu mă încîntă prea tare. În fine, una peste alta, aspectele pozitive ale seriei îmi pare că ar însuma mai mult decît cele negative.

Întîlnesc și dialoguri haioase, și mai există din cînd în cînd și cîte un personaj foarte bine construit. Mă gîndesc acum la Sam Clemens, alias Mark Twain, care se trezește și el gol și chel, alături de alte treizeci și ceva de miliarde de oameni (toți indivizii care au trăit vreodată, de la omul preistoric pînă la oamenii de la sfîrșitul secolului al XX-lea/începutul secolului al XXI-lea, cînd se pare că specia umană își găsește sfîrșitul), reînviat pe malul unui mare fluviu. Cu toții sînt buimaci, isterici sau undeva între și nu înțeleg cum, cine și de ce i-a zvîrlit acolo. În fine, după cîteva zeci de ani, după ce crapă cam o jumătate din cei treizeci și ceva de miliarde de oameni, că se bat ca chiorii, unii mai gospodari reușesc să meșterească diverse nebunii. La mare preț sînt ambarcațiunile, pentru că e plin de curioși care nu mai au liniște pînă nu ajung în amonte, în punctul de origine a fluviului, ca să îi cunoască pe așa-numiții Etici – misterioasele ființe care i-au înviat din morți. Sam Clemens e căpitanul unui maiestuos vapor și e înfățișat de Farmer ca un tip esențialmente non-violent (deși „trebuie” să ajungă așa pentru a își putea îndeplini visul de a naviga în sus pe fluviu), morocănos, contradictoriu, impulsiv dar în același timp sensibil, iar rezultatul global e că mie îmi este foarte simpatic acest personaj.

Fost scriitor în viața lui de pe Pămînt, desigur că este și la nivel al discursului extrem de inventiv. Nu pot da un citat exact, dar îmi permit să sintetizez mai multe injurii pe care le arunca el diverșilor din jur... ajungînd la o chestie pe care m-aș amuza să i-o trîntesc în față cuiva, cîndva:

Chiar de-ar crește creierul ăla al tău de pitecantrop de o mie de ori, tot ți-ar mai rămîne loc în scăfîrlie ca să-ți zăngăne!

Vorbe de duh (II)

« La culture, c'est comme la confiture : moins on en a, plus on étale. »

Banc

Trei studenți așteptau să intre în examen. Erau ascultați unul cîte unul. Primul intră ăl' „mediu” (nu era nici prost să dea în gropi, dar nici foarte pregătit). Trec cinci minute, zece, în fine iese ăsta, iar ceilalți doi îl întreabă cum a fost.

— Păi cum să fie... m-am descurcat, a fost ca o discuție între profesor și student.

Intră apoi studentul inteligent. Trec cinci minute, trec zece, iese în fine și ăsta și ceilalți doi îl întreabă cum a decurs examenul.

— Bine, a fost în regulă... a fost ca o discuție de la profesor la profesor.

Intră și al treilea, ăl' mai nătîng. Stă și el cinci minute, zece și cînd iese îl întreabă ceilalți cum fu.

— Păi bine, a fost ca o discuție de la preot la preot.

— Cum adică, bă?

— Adică el mă întreba nu-știu-ce, eu mă uitam ca trăsnit la el și-mi făceam cruce... și dup'-aia mai răspundeam la cîte ceva, la care profu' se uita la mine ca trăsnit și-și făcea el cruce.

Conspirația becurilor

Secolul XXI se anunță... promițător. Trendul care se prefigurează încă de la sfîrșitul anilor '90 este că apar tot felul de instanțe care dictează ce și cum să se facă pe lumea asta: de la cultivarea și comercializarea legumelor și fructelor cu un gust atîta de asemănător cu al celofanului de te și miri cum de se poate să obții o roșie atît de proastă, la numărul deranjant de mare de producători industriali francezi de produse lactate în care nu mai bagă decît lapte pasteurizat (rezultatul fiind de obicei o brînză fadă, de care mai bine te-ai lipsi), la controlul pasagerilor pe unele aeroporturi americane dotate cu aparate care „văd” prin haine și avînd un operator uman în spatele lor, la obligativitatea unor localități (state?) europene de a instala alarme anti-fum în apartamente și în case pentru ca securitatea socială să se prindă dacă fumezi, caz în care să te suprataxeze pentru orice rahat de serviciu, și tot așa.

Una dintre aceste ultime măsuri este interzicerea producerii de becuri cu incandescență de 100 și, pare-mi-se, chiar și de 75 de wați. Desigur, această inițiativă se vrea a servi unui scop nobil – protejarea mediului înconjurător. Pesemne că interzicerea producerii electrocasnicelor a căror clasă energetică nu ar fi „A” ar fi ruinat niște industrii, așa că au fost atacate... amărîtele de becuri.

Și asta în ce context? Păi este evident, în contextul în care se ține morțiș ca becurile economice să cîștige teren, în timp ce alte alternative de iluminat se reduc la leduri (hai să fim serioși...) sau la lămpile cu halogen. Care becuri halogen, pentru cine nu știe, consumă al dracului de mult: un lampadar dintr-acela de doi metri, cu intensitate luminoasă reglabilă, funcționează cu un astfel de bec de putere de nici mai mult, nici mai puțin de 500 de wați!

Clar, conspirație a industriilor și a guvernelor...!

Tot au un avantaj lămpile astea cu halogen: degajă mai multă căldură decît becurile cu incandescență, deci sînt mai eficiente (în România și în alte țări năpăstuite de tot felul de zburătoare nocturne enervante) la prăjitul de insecte și de fluturi. (Atenție, totuși, la pisici curioase care se furișează pe birou, inspectînd becul lămpii de la o distanță de doi milimetri și mijind ochii ai căror pupile ajung să aibă grosimea unui fir de ață, de te și miri cum de nu orbește biata mîță.)

Lăsînd gluma la o parte, țin să le urez deștepților care au stat la baza acestei decizii, cu toată sinceritatea de care sînt eu capabilă, să chiorască cît mai repede și să se trezească după ce-or crăpa că iadul există, că sînt azvîrliți acolo și că sînt puși pentru veșnicie să împletească cordeluțe din păr de cal la lumina becurilor de 40 W. (Evident, iadul ăsta al lor nu dispune nici de lumînări, nici de oftalmologi.)

Revizitînd impresionismul

Pînă la urmă, am apucat expoziția Claude Monet de la Grand Palais în ultima zi. Ar fi fost păcat să nu o văd. Multe dintre tablouri veneau de la diverse muzee din Paris, ce-i drept, dar multe erau aduse din alte orașe din Franța, de la muzee europene și chiar din Statele Unite; altele fuseseră împrumutate din colecții particulare. Mai rar să le vezi pe toate reunite într-un singur loc.

Claude Monet – Impresie. Răsărit de soare (1872)

Claude Monet (1840-1926) a fost un pictor impresionist. De fapt, numele stilului provine de la un tablou de-al său, realizat în 1872 și reprezentînd un răsărit de soare deasupra portului Le Havre. A fost expus în 1874 cu ocazia primei ediții a „Salonului din Paris” organizat de Societatea anonimă a artiștilor pictori, sculptori și gravori. Titlul său, Impresie. Răsărit de soare, luat în derîdere de criticul de artă Louis Leroy, a dat denumirea curentului care avea să devină cunoscut în istoria artei drept impresionism.

Despre învățare

Aruncam o privire pe niște ciorne nepublicate (și pe care nici nu cred că le voi transforma în articole prea curînd), în încercarea de a-mi face „curaj” să vorbesc despre un subiect pe care cam toată lumea îl consideră fumat... și despre care oricum voi vorbi la un moment dat, pentru că înseamnă mult pentru mine; despre asta, însă, altcîndva.

Cum mă uitam eu pe ciornele alea, îmi cad ochii pe schema de alături, pe care încercam să o folosesc ca material didactic pentru a explica cum văd eu procesul de comunicare; și bag de seamă că, de fapt, se potrivește foarte bine cu observațiile pe care le-am făcut de-a lungul primului semestru de BCST. Și anume:

Primul semestru. Bilanț

În 2010 m-am... reinventat. (Dacă nu te reinventezi constant, înseamnă că fie ești mort, fie te apropii de. Sau că ești un de-ăla cu idei puține și fixe – ceea ce în vocabularul meu echivalează cu o injurie, deci nu discut acest caz.)

Am renunțat la ce aveam (la minunatul meu pisoi portocaliu, prietenul meu la bine și la rău din ultimii patru ani... ah, și la un acoperiș în București) și la ce făceam (aveam un job foarte bun în IT, de pe urma căruia cîștigam decent chiar și în vremurile astea tulburi, și niște colegi de la care am auzit în trei ani mai multe bancuri porcoase decît în toată viața mea), mi-am luat licența în informatică și am plecat peste... țări ca să mă apuc în Franța de studiile pe care îmi doream cu ardoare să le fac de nouă ani încoace – biologie.