Cristo-fascismul autohton

Mi-am luat în iarnă un concediu mai lung și după trei săptămîni de absență n-am avut nici un chef să mă pun „în temă” în legătură cu ce se mai întîmplă (nici în țărișoară, dar nici în rest): adică nu mi-am mai citit RSS-urile de multă vreme.

Totuși, unele lucruri nu pot să nu-ți treacă pe la urechi, atît de aberante sînt. Spre exemplu, Liga Scriitorilor a cerut canonizarea lui Eminescu.

După mine treaba asta e cum nu se poate mai aiurea, iar după ei probabil că e „Dacă Ștefan cel Mare și curvar a devenit și Sfînt pe motiv că a făcut multe biserici și că a căsăpit mulți turci cu multă evlavie, poate-poate o să-l canonizeze și pe Eminescu, mai știi?”.

Ce e „simpatic” e că Patriarhia Română nu le-a zis direct să stea liniștiți și să se ducă să se culce, ci a invocat oarece încurcături de ordin procedural; au explicat, astfel, că un asemenea proces are loc în urma întrunirii unor «criterii și proceduri care nu se bazează doar pe entuziasm și dorință publică».

S-ar părea că aceste «criterii riguroase» presupun, printre altele, «credință ortodoxă mărturisită public, sfințenia vieții și evlavia populară». Adică dacă vor screme o comisie de investigație într-ale evlaviei populare a răposatului sifilitic romantic, poate-poate îl vor decreta și pe ăsta sfînt.

Păi și atunci cînd Sfîntu' Eminescu va face parte din programa obligatorie pentru clasele I-XII (chiar, mai face parte încă?), nu se va putea spune oare că bieții copilași sînt îndoctrinați religios?

Dacă era nevoie de un exemplu în plus, iată de ce religia și orice altceva ar face foarte bine să stea separate. Adică să-și scoată cristo-fasciștii autohtoni labele și cozile din știință, politică și, mai nou, slăbuța moștenire literară a nației ăsteia care, cu sau fără un poet canonizat, este oricum în pragul unui faliment cultural.

Ca bonus, propun examinarea cîtorva fragmente de Eminescu, din care după mine nu poate reieși decît lipsa de „evlavie populară”:

„Moartea succede vieții, viața succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoane și simbol;
Numesc sînt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,
(...)
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncîlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

(din Epigonii)

Străin și făr' de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cînii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpîne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,

(din Rugăciunea unui dac – dacă nici asta nu se cheamă „blasfemie”... bine, am înțeles, era a dacului)

Religia – o frază de dînșii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,
După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,
Ați mai purta osînda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea
Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți...
Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea –
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morți sînt cei muriți.

(din Împărat și proletar)

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha Sakya-Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

(din Eu nu cred nici în Iehova)

Presupun că s-ar mai putea continua, dar eu am obosit. Sper că este îndeajuns de transparent mesajul.