Uite criza! Nu e criza!...

După ani de zile de politici falimentare și de jeguri cu labele afundate pîn' la cot în banii publici, acum că ne-a ajuns cuțitul la os, s-au decis și guvernanții să facă... ceva. Măsuri anti-criză? Ei, aș! „Dacă n-avem bani, hai să tăiem din ce le dăm și să mărim taxele” e o soluție care nici nu carbonizează neuronul, dar nici redresare economică nu aduce – asta în cazul ideal în care deficitul bugetar ar fi redus pînă la limita pe care și-au propus-o, dar fără stimularea creșterii produsului intern brut, desigur.

Lăsînd la o parte isteria din ultimele zile – care va continua probabil săptămîna viitoare prin ieșirea a 40000 de sindicaliști în Piața Victoriei – e interesant de urmărit cum se prezintă niște „fapte diverse”.

Aflăm, astfel, că Biserica Ortodoxă Română este din nou cea mai ipocrită instituție din țară, considerînd că actuala criză poate fi depășită – hai că la asta nu v-ați aștepta!... – prin rugăciuni și noi biserici (sublinierile și caracterele cu diacritice îmi aparțin):

Criza financiar-economică actuală este rezultatul unei profunde crize spirituale și morale care poate fi depășită prin sporirea credinței, a rugăciunii și cooperării pentru a finaliza un lăcaș de cult care adună oameni în iubirea și lumina Preasfintei Treimi, învățându-i să se respecte și să se ajute reciproc.

[...]

În plus, continuarea lucrărilor de construire a bisericilor, ca și începerea construirii altora, asigură noi locuri de muncă și combate individualismul prin cultivarea spiritului comunitar de solidaritate socială.

Mă întreb dacă este posibil să fii mai ipocrit decît atît, într-o țară aflată într-un impas economico-politic major și care se vrea laică, dar care insistă ca locașurile de cult și popii-cei-frecători-de-dudă să primească bani de la bugetul de stat.

Iar acest comunicat ce sfidează atît bunul-simț, cît și pe amărîtul de contribuabil din taxele căruia această tagmă împuțită de căpușe scîrbavnice își trage vile și mașini, vine tocmai la cîteva zile după ce sînt prezentate măsurile guvernului Băsescu (da, exact asta am vrut să spun) în vederea reducerii deficitului bugetar: micșorarea fondului salarial din sectorul bugetar cu 25%, disponibilizarea a 70000 de bugetari pînă la sfîrșitul anului, micșorarea pensiilor cu 15%, micșorarea salariului minim pe economie, micșorarea ajutorului de șomaj cu 15%, desființarea a vreo 200 de spitale și a vreo 9000 de paturi de spital, închiderea multor unități de învățămînt, reducerea sau desființarea unor tipuri de ajutor social, micșorarea burselor studențești ș.a.m.d. Adică taman atunci cînd și ultimii aerieni constată că au cacarisit-o pentru niscai ani buni de-acum încolo – dacă nu reușesc să se care –, se trezește și Biserica Ortodoxă Română să pohtească la și mai mulți bani.

Deunăzi stăteam la o bîrfă mică „pă mess” cu un amic din Statele Unite, care îmi spunea cît de amărît e cînd se gîndește că atîția dintre conaționalii lui plătesc bani grei pentru biserici. «Păi ho, nene,» fac eu de colo, «că la voi e încă OK: la voi nu dă statul bani libidinoșilor ăstora mizerabili, ci fiecare credincios e liber să-și desfacă larg baierele portofelului și să doneze cît vrea, că doar nu-i bagă tele-evanghelistul mîna în buzunar». Ăsta că cică «Mda, așa este, dar totuși sînt atîta de mulți care sînt pur și simplu fraieriți și îmi pare rău pentru ei». Văd că încă nu pricepe, așa că îi explic cum stă treaba pe la noi, unde nu poți alege să te abții de la cotizații, pentru că politicianul care mizează pe un sprijin important al popii în campania electorală nu are nici un interes să implementeze în fapt separarea statului de biserică, inclusiv din punct de vedere financiar. În fine, îi pică fisa și e de acord că se poate și mai rău decît la ei.

Nu toate măsurile sînt rele – desigur că multe dintre ele sînt binevenite, că și-așa sîntem o nație de asistați social (6 milioane!...) și oricum majoritatea bugetarilor o ard de pomană (e normal – jumătate dintre ei sînt în administrația centrală), dar orice oligofren poate să vadă că aceste măsuri nu vor avea impactul scontat decît pe termen scurt, însă pe termen lung, mai ales corelate cu politica debilă de descurajare a economiei și a investițiilor din ultimii ani, nu numai că «nu vor face mare brînză», ba chiar dimpotrivă: adică vor face, dar în rău. Evaziune fiscală, emigrare de materie cenușie, companii (care de bine, de rău, mai pompau cîte ceva în epava asta economică) ce au început deja să își transfere sediile financiare înafara României și descurajarea actualilor și potențialilor investitori (dèh, cînd poți să-i iei pe indieni mai ieftin, de ce să te mai încurci cu românii?) – astea ar fi primele efecte care îmi vin pe moment în minte.

(Pentru amuzament, sugerez să se observe frecvența formulărilor de prin presă care conțin „reducerea cu Ț%”, în loc de „diminuarea” sau, și mai corect, „micșorarea”. Ei? așa-i că sună mai puțin rău „reducere”? Parcă îți și apare în fața ochilor un hipermarket care face mare reducere mare.)

Retorica șleahtei politice arată cu degetul înspre FMI – de parcă ăștia ar fi responsabili de iresponsabilii care ne conduc și de tăt pămpălăul care a crezut că s-a scos dacă și-a făcut „credit doar cu buletinul, în 10 minute!” pentru el și copiii și copiii copiilor săi, în timp ce dacă nu ești vigilent îți scapă taman punctul esențial: Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI în România, arată că FMI a propus soluții mai echilibrate, în timp ce guvernul a hotărît doar reducerea cheltuielilor. Franks arată că

Au fost mai multe posibilităţi din care ar fi putut alege autorităţile - diverse variante care vizau simultan atât măsuri pe partea de venituri, cât şi pe cea de cheltuieli - dar decizia lor a fost să se bazeze aproape exclusiv pe reducerea cheltuielilor publice.

În timp ce japița de Boc creează cu o impertinență crasă o falsă dihotomie:

Am avut de ales între alternativa oferită de FMI, de creştere a TVA la 24%, a cotei unice la 20% şi reducerii fondului cu salarii cu 20% şi între reducerea cheltuielilor cu salariile, pensiile şi alte transferuri sociale. Am ales răul cel mai mic.

Așa. Și dacă toate astea nu erau de ajuns, iată încă un exemplu de «Uite criza! Nu e criza!...», pentru că mă puse dracu' să mai arunc un ochi și sîmbătă seară pe cîteva articolașe. Dacă tot nu e criză, hai să mai împrumutăm 10 milioane de euro pentru drumurile din Vîlcea!

Nu mai detaliez, că deja mi-e lehamite. Dar găsii p-acilea o piesă ce constituie chintesența frustrărilor pe care le-am zvîrlit în mîzgăleala asta:

(Cui i-o păsa – piesa se cheamă de fapt „Aoleu” și face parte din albumul „Absurdistan”.)