Dialogul (I): Anatomie

Într-un articol precedent am prezentat niște generalități legate de comunicare și am propus o clasificare. Voi continua prin a vorbi despre dialog și despre felul în care componentele acestui angrenaj se articulează.

Dialogul

Cum am convenit că ne ocupăm de dialog, nu de monolog, înseamnă că ambii participanți transmit și primesc, succesiv, informații. Rolurile actorilor sînt, astfel, cel de emițător (cel care transmite mesajul) și cel de receptor (cel care primește mesajul).

Gîndind în acest fel, constatăm că de fapt nu are sens să vorbim despre comunicare în lipsa necesității de a transmite o informație, informație pe care o mai putem denumi și mesaj. Cu alte cuvinte, rolurile actorilor sînt determinate de mesaj și de „direcția” acestuia. O reprezentare superficială este cea de mai jos:

Transmiterea unui mesaj

Modelul acesta este, însă, incomplet: nu arată cum se efectuează actul transmiterii și nu menționează nimic despre recepționarea mesajului. Firește că rațiunea de a fi a actului transmiterii este ca ceea ce este transmis să ajungă la destinație, dar scopul în sine nu reprezintă o condiție suficientă.

Este de ajuns să ne gîndim la ceea ce fiecare dintre noi a avut ocazia să constate de nenumărate ori pînă acum – „Domn'e, una-ți zic eu și tu alta-nțelegi!” – pentru a ne da seama că un rol foarte important îl are atît maniera în care alegem să exprimăm mesajul, cît și felul în care destinatarul alege sau este capabil să interpreteze informația care îi parvine.

Etapa care presupune ca emițătorul să își transpună ideile într-un format inteligibil și care să-i ofere receptorului o cît de mică șansă de a le înțelege poartă denumirea de codificare. Procesului simetric (în care receptorul primește mesajul emițătorului și îl descifrează) i se poate spune decodificare.

În funcție de mediul fizic în care se desfășoară dialogul, se pot diferenția mai multe tipuri de comunicare:

• directă (față-în-față);
• prin telefon;
• în scris;
• prin internet:
  • asincron (în mod clasic): liste de discuții, forumuri, comentarii pe diverse saituri sau bloguri;
  • sincron (în timp real): mesagerie instantanee, conferință-voce, conferință video.

Este de notat, așadar, și importanța canalului prin care se realizează schimbul de informații.

Un meta-nivel al acestor elemente ușor recognoscibile îl reprezintă toți factorii care au capacitatea de a le afecta într-un fel sau altul. De la condițiile exterioare canalului, care pot crea însă perturbări, și pînă la incompatibilități culturale care pot îngreuna sau chiar zădărnici încercarea unei conversații, de la lipsa unui consens în terminologia folosită și pînă la competența interlocutorilor în domeniile abordate, vorbim în toate aceste cazuri – și nu numai – despre contextul dialogului. Aspectul care trebuie reținut deocamdată este că acest context al comunicării poate avea o influență măsurabilă asupra oricărui element constitutiv al dialogului.

O ultimă componentă o reprezintă ceea ce am denumit retroacțiune sau feedback. În mecanica clasică, cînd un obiect exercită o forță asupra altuia, acesta din urmă răspunde cu o „reacțiune” la acțiunea primului obiect, adică exercită asupra primului obiect o forță egală în magnitudine și opusă ca direcție. Analogul reacțiunii în actul dialogului îl constituie această retroacțiune (sau feedback): se referă la răspunsul pe care receptorul i-l dă emițătorului, la înștiințarea că mesajul a fost recepționat sau la confirmarea că mesajul a fost înțeles.

De-abia acum deținem toate noțiunile și le putem plasa în... context (sic) pentru a realiza un model mai precis al dialogului:

Reprezentarea schematică a dialogului