Marșul diversității 2010

Am fost ocupată cu examenele și aproape că nu am aflat ce se mai întîmplă prin jur. În perioada 17-22 mai 2010 se desfășoară la București Gay Fest, azi (22 mai) fiind programat marșul diversității.

Stop homofobiei!

Pestriț și vesel (engl. „gay”)

Deși nu prea sînt în temă cu ce se mai întîmplă și cu ce se mai vorbește, am senzația că majoritatea românilor încă sînt homofobi. Cred că se leagă mult de noțiunea de „moralitate”, pe care o vehiculează într-o misterioasă accepțiune proprie.

O categorie distinctă este cea a indiferenților deranjați. Sînt oamenii care spun: «N-am nimic cu ei, dar parcă prea se dau în spectacol și din cauza asta mă cam enervează. Ce, mă vezi pe mine ieșind în stradă să fac paradă cu heterosexualitatea mea?»

Nu aș avea atît de mult de obiectat la afirmații în genul celei de mai sus dacă situația de facto ar fi într-atît de neutră precum reiese din acest tip de discurs. Chiar dacă în România sînt destui cei care nu își judecă semenii adulți în funcție de ce decid ei, de comun acord, să facă în propriul dormitor, opinia publică majoritară se încăpățînează să rămînă proțăpită în postura moralisto-țățească de acum un veac. „Moralistă” în sensul peiorativ, acela de a arăta cu degetul orice lucru ce contravine preferințelor dictate de majoritate, și „țățească” pentru că vorbim de trăsătura cronică extrem de penibilă de a nu putea sta locului fără a ști totul despre vecinu' de la 4 sau despre arabul cu care a venit aseară studenta de la scara C.

(Nu știu de ce, dar am puternica impresie că această de pe urmă manifestare este un simptom nefericit al întretăierii a două aspecte ce țin de dinamica socială specifică expansiunii urbane din perioada comunistă: pe de o parte, din cauza aglomerărilor umane pe verticală, ce s-au realizat într-un timp foarte scurt și din cauza unor constrîngeri artificiale, și pe de altă parte din cauza nivelului deficitar al educației și al spiritului civic în cazul unei părți însemnate a locatarilor acestor mușuroaie de beton. Însă acest amănunt este irelevant pentru subiectul pe care îl tratez în articolul de față.)

Așadar, a aparține unei minorități sexuale în România anului 2010 nu este nici pe departe atît de simplu precum par a considera acești indiferenți deranjați. În primul rînd, cel sau cea în cauză este plasat(ă) fără drept de apel în categoria „anormalului” – și de aici purced toate: de la izolarea și stigmatizarea socială, la actele de delincvență comise împotriva acestor persoane și la dificultățile întîmpinate la școală și la locul de muncă.

Cu o oarecare lipsă de grație, voi încadra urmările paragrafului de mai sus în categoria „detaliilor” sociale; asta pentru că mai există și aspectele legale, sau mai bine zis aspectul lipsei reglementărilor legale care să le permită acestor oameni să întreprindă niște acțiuni pe care noi ăștialalți le considerăm a fi niște drepturi implicite ale oricărui cetățean. Cu opacitatea noastră, nu vedem că membrii comunității LGBT:

• nu se pot căsători între ei
• nu se pot pacsá (la francezi, a fi pacsát cu cineva înseamnă a avea un suport legal pentru concubinaj)
• nu pot adopta copii
• nu pot face un credit la o bancă în condițiile în care li se cere să facă dovada veniturilor partenerului, pentru că partenerul nu este recunoscut din punct de vedere civil
• nu pot beneficia de asigurarea de viață a partenerului, după decesul acestuia

și or mai fi și altele.

De fapt, mie mi se pare obositoare întreaga discuție. Nici nu o văd ca pe o controversă. Pentru că nu este nimic controversat și nimic de discutat în treaba asta. E la fel de lipsit de sens să discuți ce drepturi are un om raportîndu-te la identitatea sa sexuală precum e stupid să îi dictezi ce sistem de operare, mașină sau pantofi sport să folosească. Atîta vreme cît aceste lucruri nu sînt înțelese și acceptate, o paradă periodică a diversității este necesară pretutindeni.

În final, un clip scurt, simpatic, foarte bine făcut și care (sper) se imprimă bine în conștiința privitorului:

Sursele imaginilor: www.lgbtiq.net și www.realitatea.net.